Ma trezesc in masina, pe bancheta din spate, putin incomoda. In fata, Alex conduce cu viteza, iar Irina se uita pe geam absenta, ascultand muzica la volumul perfect, cat sa se auda, dar sa nu deranjeze. Mie mi se lipesc ochii, nu tin minte cand am adormit... In stanga mea, Maria vorbeste la telefon, probabil cu Anca. Ma intind atat cat pot in masina asta mica. Mai avem putin si ajungem. Nu stiu exact unde suntem, pe undeva prin nordul tarii, Satu Mare, Baia Mare, Zalau, ceva de genul...
In cinci minute am ajuns, ne gasim un loc de parcare pe marginea drumului, e un sat micut, nu aveam pretentii la locuri de parcare. Coboram din masina grabiti, sa ne dezmortim dupa un drum destul de lung. Am venit pana aici la o petrecere, nu stiu exact a cui e, nu cunosc personal, dar sper sa iasa bine. Alex si Irina pleaca la plimbare, au spus ca vor sa manance ceva, Maria dispare din peisaj, nu stiu unde s-a dus, iar eu ma indrept spre casa. Vad cateva persoane ca vor sa descarce si sa mute, si ma ofer sa ajut.
Iar mi se face gol in stomac si imi vine sa vomit...
Ma invart prin casa, incercand sa ajut, cand o vad pe Maria undeva in capatul holului, intrand intr-o camera dupa un tip. Ma ridic pe varfuri, sa vad peste capetele ce se plimba prin casa. Au lasat usa deschisa... Il vad pe el cum se dezbraca aproape complet, iar Maria se descheie la camasa si isi da pantalonii jos in timp ce se aseaza in genunchi in fata lui...
Doamne, cat doare!...
O vad cum sta cu spatele la mine, pe vine, si cum incepe sa ii ofere sex oral tipului. Lui nu ii vad fata, desi cred ca stiu cine este. Dupa cateva minute, se urca langa el in pat, si incep sa faca dragoste in pozitiile in care faceam si eu dragoste cu ea.
Nu mai suport sa privesc, ma intorc si incep sa ma plimb nervos prin casa. Ii spun Anei sa se uite, sa vada ce imi face, si imi vine sa plang. Ana lasa capul in jos, nestiind ce sa zica, desi ar vrea sa ma consoleze si sa ma ajute cumva. E peste puterile ei, oricum... Lovesc cat pot de tare cu pumnul intr-un perete de rigips, il sparg foarte rau, aproape am trecut cu pumnul prin el, dar nu simt durerea. Intru intr-o camera, unde e Daniel intins pe o canapea, umbland la telefon...
- Ba, vino repede sa-ti arat ceva! Hai incoace!...
- Ce e, ce s-a intamplat?
Ne ascundem dupa colt, si ii arat spre camera unde e Maria.
- Uite, acolo se fute prietena mea cu unu'!
- Ba, esti nebun?
- Vorbesc serios, uite!...
- Vaaai...
Simt ca turbez. Aproape imi pierd constiinta de durere, deja nu prea mai gandesc lucid. Ies din casa, undeva in parcare. Petrecerea s-a cam terminat. La cativa metri de mine, Dilimot si Obrejan incarca ceva in masina de la firma, si se pregatesc de plecare. Alex si Irina vin cu masina sa ne ia. Ma urc cu Maria pe bancheta din spate din nou, ne facem cat de cat comozi, si plecam din nou la drum. Maria se apropie de mine, ma strange in brate si-mi spune ca i-ar placea sa mai ramanem aici inca o zi, sau sa mergem la mine acasa, oricum, sa fim singuri, sa lenevim in liniste si sa ne simtim bine. Imi sopteste ca ma iubeste, si se uita la mine cu ochii mari, de parca nu s-ar fi intamplat nimic.
Il rog pe Alex sa opreasca masina, cobor, simt ca ma strange tricoul si il dau jos, si ii las sa plece. Raman singur aici, si habar nu am unde sunt. Alex face o bucla cu masina in parcare, si se intoarce, indreptandu-se spre drumul pe care am venit. Ma uit cu coada ochiului si vad ca Maria nici nu se uita dupa mine.
Ma simt amortit...
In fata, vad un damb, in varful caruia se intinde un sir de copaci mari, inalti. Ma indrept spre el, incep sa urc cu greu si ajung in varf. Pe parea cealalta este un rau. Parca imi imaginasem ca trebuie sa fie ceva de genul... Incep sa ma plimb pe varful dambului, e mocirla si noroi pe jos, incerc sa nu ma ud prea rau pe adidasi. Ajung sub o salcie, si vad cateva persoane care pescuiesc pe marginea raului. Ii intreb cum pot cobori pana acolo, vreau si eu sa stau pe marginea raului. Un tigan slab si batran striga la mine ca sunt scari chiar in fata mea, desi nu le-am vazut, si il aud cum ma injura printre dinti. Nu zic nimic... Cobor incet pe scari, sa nu alunec, si ajung pe un ponton mic si ingust, pe care incape doar o persoana. Ma duc pana in capat, sa fiu cat mai aproape de apa, si il intreb pe tigan:
- Ma scuzati, se poate dormi aici noaptea?
- Esti nebun? Vrei sa dormi asa, in pielea goala, pe marginea baltii?
- Sunt tantari multi, nu?
- Pe orice balta sunt tantari multi...
- Da, asa e... Lasa, ca vad eu cum fac.
- Cum vrei, tinere...
Parca incepe sa arate putina compasiune. Probabil si-a dat seama ca nu ma simt prea bine. Ma asez in fund pe ponton si imi aprind o tigara. Mi-ar fi placut sa am niste suc, dar nu ma mai duc inapoi sa-mi cumpar. Ma uit putin la cateva barci cu panze care se plimba pe rau, apoi imi pierd privirea in apa. Ma uit in gol, uitand de tot. Nu cred ca apuc sa termin tigara, si adorm...
Acum parca sunt de plumb, ma simt greu...
A fost cel mai ciudat, dureros si intens vis pe care l-am avut de mult timp incoace. Ultimul vis de genul l-am avut inainte sa scriu primul Ziar. Mi-a ramas in intregime si perfect intiparit in cap. D-aia am putut sa-l povestesc cu atatea detalii. Probabil o sa ma bantuie mult timp de acum incolo... Pentru mine, fiecare gest, fiecare imagine, fiecare semn, fiecare simbol din visul asta inseamna ceva. Doare si mai rau cu ocazia asta.
Probabil stric o imagine, dar nu vreau sa uit nimic, d-aia am scris.
Tata!... Tata, de ce nu esti langa mine acum? Iar te-ai imbatat, si ma lasi sa ma descurc singur! Cand trece durerea asta?
Cand?
19.8.09
16.8.09
Sa nu uiti niciodata!
Sunt departe de a fi capabil sa scriu, dar o voi face oricum. Trebuie incheiat intr-un fel sau altul...
Am incercat sa continui povestea, sa o scot din dimensiuni spatiale sau temporale, sa o plasez undeva intre infinitate si eternitate. Probabil nu sunt capabil de asemenea creatie, cum nu sunt capabil de multe alte lucruri. Am incercat sa ma mint ca nu sunt limitat, dar situatia nu-mi mai permite sa aman constientizarea realitatii. Sunt un om, cu limite, cu vise, cu sperante, cu sentimente, cu defecte, calitati si subintelesuri. Imi permit sa citez: "Nu sunt nici cel mai puternic şi nici cel mai inteligent reprezentant mascul al speciei noastre, dar sunt perfect în imperfecţiunea mea.". Iar in trecutul nu de foarte mult timp trecut, am constientizat si ca exista aceste specimene masculine mai bune decat mine. Nu sunt special, si nu voi fi niciodata, poate doar prin rabdare, calm si intelegere. Calitati, zic eu, care nu sunt apreciate la adevarata valoare.
Nu e cazul sa devin fatalist, nu se moare dintr-un sfarsit de poveste. Durerile sunt pe moment, indiferent cat dureaza aceste momente. Ce doare mai rau este impresia gresita si sperantele nefondate puse intr-o persoana. Recunosc, ma asteptam la altceva. La mai mult. De aici vine jumatate din dezamagire.
Cealalta jumatate de dezamagire vine din faptul ca am renuntat la un viitor foarte posibil frumos si fericit in defavoarea acordarii inca unei sanse unui trecut si unor amintiri foarte frumoase. In zadar, se pare. Lucrurile si persoanele nu se schimba peste noapte, cum nici nu pot fi uitate.
Coerenta mea se duce incet, incet, pe apa unei duminici mahmure...
Asta n-a fost o poveste scoasa din vis, a fost un blog, ca alte milioane de bloguri de pe Internet, in care am trait si in care am sperat mai mult decat trebuia. Nu sunt nici primul, nici ultimul barbat inselat de o femeie. In schimb, cred ca sunt, totusi, singurul care spera ca, prin aceasta decizie, sa fie ea cea care ramane fericita. Nu-i doresc lui cangrene la organul genital, nici tie cancer la nas cu crize de stranutat. Sper sa traiti o poveste cel putin la fel de frumoasa ca cea de aici, indiferent cum a inceput!
In aceasta dimineata v-am cerut cate un lucru. Consider ca imi sunteti datori, si ma astept sa primesc aceste lucruri.
Imi pare rau ca n-am ajuns in punctul de a ne cumpara o casa in Cotroceni, in care tu sa ai micul tau cabinet de psihologie, iar eu micul meu studio. Imi pare rau ca, in curtea acestei case, nu am apucat sa-ti construiesc turnul ala din caramida rosie in care sa pictezi si sa-ti bei cafeaua. Imi pare rau ca nu am calatorit prin tara cu dubita, fara niciun fel de griji pentru ziua de maine. Imi pare rau ca nu am simtit marea si nisipul din Vama cu aceeasi dragoste. Imi pare rau ca am reprosat si ca am sufocat. Imi pare rau ca m-ai inselat, desi era cea mai mare temere a mea, si o stiai. Imi pare rau ca nu am ajuns impreuna la Voineasa. Imi pare rau ca nu am putut sa-ti ofer un inel atunci cand te-am cerut de sotie, ca sa vezi cat de serios am fost. Imi pare rau ca nu am putut sa iti vad burtica mare, cu copilul meu in pantece. Imi pare rau ca nu am ajuns sa crestem acel copil, asa cum stiam noi mai bine. Imi pare rau pentru toate visele, sperantele si planurile pe care ni le-am facut si nici macar nu am mai apucat sa mai vorbim despre ele. Imi pare rau pentru greselile amandurora, care ne-au adus aici. Imi pare rau ca inca mai plang.
Toate aceste pareri de rau sar din balanta cand pun pe celalalt taler intervalul 2 ianuarie - 15 august. Ne-am despartit de ziua ta de nume. Cele mai frumoase sapte luni din viata mea. Cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat.
Voi renunta la metafore pentru inca o perioada lunga de timp, cred. In Vagonul 4 ne-am intalnit, cu Vagonul 4 am calatorit, cu Vagonul 4 am venit pentru ultima oara la tine... Vagonul 4 a deraiat, restul trenului continua sa mearga. Nu s-au inregistrat victime omenesti, doar 2 raniti, ce acum se afla in stare sigura, fiecare in casa lui...
Iti voi fi etern recunoscator pentru lectiile invatate. Iti multumesc!
Sa ai o viata fericita, si...
Sa nu uiti niciodata!
Am incercat sa continui povestea, sa o scot din dimensiuni spatiale sau temporale, sa o plasez undeva intre infinitate si eternitate. Probabil nu sunt capabil de asemenea creatie, cum nu sunt capabil de multe alte lucruri. Am incercat sa ma mint ca nu sunt limitat, dar situatia nu-mi mai permite sa aman constientizarea realitatii. Sunt un om, cu limite, cu vise, cu sperante, cu sentimente, cu defecte, calitati si subintelesuri. Imi permit sa citez: "Nu sunt nici cel mai puternic şi nici cel mai inteligent reprezentant mascul al speciei noastre, dar sunt perfect în imperfecţiunea mea.". Iar in trecutul nu de foarte mult timp trecut, am constientizat si ca exista aceste specimene masculine mai bune decat mine. Nu sunt special, si nu voi fi niciodata, poate doar prin rabdare, calm si intelegere. Calitati, zic eu, care nu sunt apreciate la adevarata valoare.
Nu e cazul sa devin fatalist, nu se moare dintr-un sfarsit de poveste. Durerile sunt pe moment, indiferent cat dureaza aceste momente. Ce doare mai rau este impresia gresita si sperantele nefondate puse intr-o persoana. Recunosc, ma asteptam la altceva. La mai mult. De aici vine jumatate din dezamagire.
Cealalta jumatate de dezamagire vine din faptul ca am renuntat la un viitor foarte posibil frumos si fericit in defavoarea acordarii inca unei sanse unui trecut si unor amintiri foarte frumoase. In zadar, se pare. Lucrurile si persoanele nu se schimba peste noapte, cum nici nu pot fi uitate.
Coerenta mea se duce incet, incet, pe apa unei duminici mahmure...
Asta n-a fost o poveste scoasa din vis, a fost un blog, ca alte milioane de bloguri de pe Internet, in care am trait si in care am sperat mai mult decat trebuia. Nu sunt nici primul, nici ultimul barbat inselat de o femeie. In schimb, cred ca sunt, totusi, singurul care spera ca, prin aceasta decizie, sa fie ea cea care ramane fericita. Nu-i doresc lui cangrene la organul genital, nici tie cancer la nas cu crize de stranutat. Sper sa traiti o poveste cel putin la fel de frumoasa ca cea de aici, indiferent cum a inceput!
In aceasta dimineata v-am cerut cate un lucru. Consider ca imi sunteti datori, si ma astept sa primesc aceste lucruri.
Imi pare rau ca n-am ajuns in punctul de a ne cumpara o casa in Cotroceni, in care tu sa ai micul tau cabinet de psihologie, iar eu micul meu studio. Imi pare rau ca, in curtea acestei case, nu am apucat sa-ti construiesc turnul ala din caramida rosie in care sa pictezi si sa-ti bei cafeaua. Imi pare rau ca nu am calatorit prin tara cu dubita, fara niciun fel de griji pentru ziua de maine. Imi pare rau ca nu am simtit marea si nisipul din Vama cu aceeasi dragoste. Imi pare rau ca am reprosat si ca am sufocat. Imi pare rau ca m-ai inselat, desi era cea mai mare temere a mea, si o stiai. Imi pare rau ca nu am ajuns impreuna la Voineasa. Imi pare rau ca nu am putut sa-ti ofer un inel atunci cand te-am cerut de sotie, ca sa vezi cat de serios am fost. Imi pare rau ca nu am putut sa iti vad burtica mare, cu copilul meu in pantece. Imi pare rau ca nu am ajuns sa crestem acel copil, asa cum stiam noi mai bine. Imi pare rau pentru toate visele, sperantele si planurile pe care ni le-am facut si nici macar nu am mai apucat sa mai vorbim despre ele. Imi pare rau pentru greselile amandurora, care ne-au adus aici. Imi pare rau ca inca mai plang.
Toate aceste pareri de rau sar din balanta cand pun pe celalalt taler intervalul 2 ianuarie - 15 august. Ne-am despartit de ziua ta de nume. Cele mai frumoase sapte luni din viata mea. Cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat.
Voi renunta la metafore pentru inca o perioada lunga de timp, cred. In Vagonul 4 ne-am intalnit, cu Vagonul 4 am calatorit, cu Vagonul 4 am venit pentru ultima oara la tine... Vagonul 4 a deraiat, restul trenului continua sa mearga. Nu s-au inregistrat victime omenesti, doar 2 raniti, ce acum se afla in stare sigura, fiecare in casa lui...
Iti voi fi etern recunoscator pentru lectiile invatate. Iti multumesc!
Sa ai o viata fericita, si...
Sa nu uiti niciodata!
11.8.09
Dual
Am citit azi ce ai citit si tu azi. Simplu. Fascinant prin simplitate.
Stai sa-mi aprind o tigara...
Asa...
Aveam inainte niste momente in care parca imi doream sa fiu ceva mai prost, nu total oligofren, doar putin mai "simplu", ca sa folosesc cuvinte frumoase. Un om simplu, cu preocupari simple, ganduri simple si directie, evident, simpla. Acum parca nu. Imi doresc din ce in ce mai mult sa fiu mai destept, mai complicat, mai dezvoltat. Sa ma autodepasesc in toate domeniile, si sa-i depasesc pe toti in toate ariile. E prea greu si deprimant sa nu te dezvolti. Sa ramai asa. Atat. Suficient. Autosuficient. Plafonat... Asa, plafonat, asta era cuvantul pe care il cautam. Nu vreau sa ma plafonez. Decat uneori, cand sunt camerele prea mici, si dau cu capul de sus. Gluma.
Sunt fascinant de binedispus. Am gasit o solutie la o problema. O sa-mi complic existenta cat pot de mult. Bineinteles, aceasta solutie va naste prin cezariana foarte multi pui de probleme, care pui vor creste mari, se vor reproduce si vor perpetua specia de probleme. Dar nu o sa vreau sa rezolv aceste probleme, iar daca accidental se vor rezolva, acest fapt se va intampla cu niste solutii care vor urma, la randul lor, ciclul mai sus descris. Uite prima problema fatata. Nu stiu daca glumesc sau nu.
A, da, am uitat sa-ti zic. Toate problemele mele vor incepe cu "nu stiu daca...". Ca sa fie amuzant. Sa nu mai stiu de mine, ca si asa nu stiu.
Zambet.
Hai sa-ti zic si substratul, ca sa stric farmecul si sa intelegi cate ceva din mine. Problemele aduc involuntar intrebari, iar intrebarile aduc si mai involuntar raspunsuri. Iar eu sunt dependent de raspunsuri. Banuiesc ca stiai asta. Si sunt curios, deci si intrebarile sunt bune, daca vin cu raspunsuri.
Am lamurit-o p-asta. Hai sa lamurim alta.
N-am mai scris de mult timp despre fericire. Cred ca mint, ca nu tin minte ce scriu, dar ma rog...
Incep sa cred ca fericirea se traduce prin liniste. Liniste d-aia ancestrala, cosmica, atotcuprinzatoare, completa si infinita, atat spatial cat si temporal. Doar o parere permisa mie. Aceasta fiind spusa, nu voi fi niciodata integral fericit, dar pot sa ma bucur de lucruri marunte care imi aduc un sentiment temporar, poate nu la fel de complet si infinit, dar tot cu numele de "Liniste" scris pe el. Din discutii, inteleg ca inca nu ai invatat sa citesti printre randurile-mi. E si greu, sunt foarte subiectiv, personal si temporar. Adica si eu uit ce naiba vreau sa zic cand scriu, deci nu mai incerca. Nu vreau sa ma explic, pentru ca as pierde din generalitate si caracter misterios. Doua concepte care se bat cap in cap, dar care, mai mult sau mai putin, imi aseaza sufletul pe hartie. Suflet si hartie metaforice. Revenind la discutia legata de sentimente temporare de liniste si citit printre randuri, sper ca stii la ce ma refer. Decat ca nu o zic pe fata. Uneori nu o zic deloc. Dar sunt fericit. In noaptea asta sunt neasteptat de fericit, desi a fost o zi grea, presarata si aromata cu stres, certuri, lacrimi, decizii, jocuri, nervi si alte asemenea. Sunt neasteptat de fericit, cu toate ca habar nu am unde esti si ce faci. O sa te sun in cateva minute, cred. Sper sa nu deranjez...
Zambet.
Te iubesc!
O sa incep sa spun asta mai des... Lasa, ca stiu eu.
P.S.: Te-am panicat, scuza-ma.
P.P.S.: Ma simt dual, ca un HLR bun la toate. Sa vad daca ma tine reteaua. Nu conteaza... Alt zambet.
Stai sa-mi aprind o tigara...
Asa...
Aveam inainte niste momente in care parca imi doream sa fiu ceva mai prost, nu total oligofren, doar putin mai "simplu", ca sa folosesc cuvinte frumoase. Un om simplu, cu preocupari simple, ganduri simple si directie, evident, simpla. Acum parca nu. Imi doresc din ce in ce mai mult sa fiu mai destept, mai complicat, mai dezvoltat. Sa ma autodepasesc in toate domeniile, si sa-i depasesc pe toti in toate ariile. E prea greu si deprimant sa nu te dezvolti. Sa ramai asa. Atat. Suficient. Autosuficient. Plafonat... Asa, plafonat, asta era cuvantul pe care il cautam. Nu vreau sa ma plafonez. Decat uneori, cand sunt camerele prea mici, si dau cu capul de sus. Gluma.
Sunt fascinant de binedispus. Am gasit o solutie la o problema. O sa-mi complic existenta cat pot de mult. Bineinteles, aceasta solutie va naste prin cezariana foarte multi pui de probleme, care pui vor creste mari, se vor reproduce si vor perpetua specia de probleme. Dar nu o sa vreau sa rezolv aceste probleme, iar daca accidental se vor rezolva, acest fapt se va intampla cu niste solutii care vor urma, la randul lor, ciclul mai sus descris. Uite prima problema fatata. Nu stiu daca glumesc sau nu.
A, da, am uitat sa-ti zic. Toate problemele mele vor incepe cu "nu stiu daca...". Ca sa fie amuzant. Sa nu mai stiu de mine, ca si asa nu stiu.
Zambet.
Hai sa-ti zic si substratul, ca sa stric farmecul si sa intelegi cate ceva din mine. Problemele aduc involuntar intrebari, iar intrebarile aduc si mai involuntar raspunsuri. Iar eu sunt dependent de raspunsuri. Banuiesc ca stiai asta. Si sunt curios, deci si intrebarile sunt bune, daca vin cu raspunsuri.
Am lamurit-o p-asta. Hai sa lamurim alta.
N-am mai scris de mult timp despre fericire. Cred ca mint, ca nu tin minte ce scriu, dar ma rog...
Incep sa cred ca fericirea se traduce prin liniste. Liniste d-aia ancestrala, cosmica, atotcuprinzatoare, completa si infinita, atat spatial cat si temporal. Doar o parere permisa mie. Aceasta fiind spusa, nu voi fi niciodata integral fericit, dar pot sa ma bucur de lucruri marunte care imi aduc un sentiment temporar, poate nu la fel de complet si infinit, dar tot cu numele de "Liniste" scris pe el. Din discutii, inteleg ca inca nu ai invatat sa citesti printre randurile-mi. E si greu, sunt foarte subiectiv, personal si temporar. Adica si eu uit ce naiba vreau sa zic cand scriu, deci nu mai incerca. Nu vreau sa ma explic, pentru ca as pierde din generalitate si caracter misterios. Doua concepte care se bat cap in cap, dar care, mai mult sau mai putin, imi aseaza sufletul pe hartie. Suflet si hartie metaforice. Revenind la discutia legata de sentimente temporare de liniste si citit printre randuri, sper ca stii la ce ma refer. Decat ca nu o zic pe fata. Uneori nu o zic deloc. Dar sunt fericit. In noaptea asta sunt neasteptat de fericit, desi a fost o zi grea, presarata si aromata cu stres, certuri, lacrimi, decizii, jocuri, nervi si alte asemenea. Sunt neasteptat de fericit, cu toate ca habar nu am unde esti si ce faci. O sa te sun in cateva minute, cred. Sper sa nu deranjez...
Zambet.
Te iubesc!
O sa incep sa spun asta mai des... Lasa, ca stiu eu.
P.S.: Te-am panicat, scuza-ma.
P.P.S.: Ma simt dual, ca un HLR bun la toate. Sa vad daca ma tine reteaua. Nu conteaza... Alt zambet.
10.8.09
Baza 3
Nu pot sa ma concentrez sa vorbesc si sa ascult in acelasi timp. Trebuie sa aleg una din ele. Momentan vorbesc. Deci, sa vorbim...
Am inceput sa gandesc in baza 3, baza aia in care singurele variante sunt 0, 1 sau 2. La oricare din genuri. E destul de greu sa constientizez adevaratele valori ale acestor 3 cifre. As sta sa le disec, dar nu-mi sta capul... Era doar o idee care voiam sa ramana pe undeva. Inca am mintea intr-un lac de liniste. Pacat ca inspiratia nu vine din calm si liniste, vine doar din agitatie.
Imi imaginam ca...
- M-ai inselat?
- Da.
- Inca ma mai inseli?
- Depinde... In momentul asta, nu. Dar in general, in prezent, da.
- Si o sa ma mai inseli?
- Da. Nu pot sa ma las, momentan, nu stiu daca vreau sa ma las.
- Cu cine?
- Chiar vrei sa stii?
- Da.
- Cu o bere. Cu berea mea blonda, chiar daca e vopsita. As bea in fiecare seara, dar nu am intotdeauna prilejul.
- Si nu o sa te lasi? Nu crezi ca trebuie sa alegi?
- Nu stiu. Atarna greu in balanta drogul si viciul, amandoua fiind slabiciuni.
- Daca nu mi-ai zice chestia asta in vis, ci in realitate, m-ar durea foarte rau!
- Stiu. Crede-ma, ca stiu!
- De unde stii?
- Lasa...
- Zi-mi!
- Stii povestea cu Imparatul Verde?
- ...
Rad la ineptiile lui Dan. O fi vechiul meu prieten, Danut, sub acoperire? Ma rog... "Mucegaiul de la balamale face: << Scart! >>". E ca o doza bine preparata dimineata, pe stomacul gol.
Si ma ia filmul ala mare...
Vorba aia, "Cartofi si cu snitel, curg toate din penita/"... Bravo!
Nu ma face sa ma ridic la tine!
Am inceput sa gandesc in baza 3, baza aia in care singurele variante sunt 0, 1 sau 2. La oricare din genuri. E destul de greu sa constientizez adevaratele valori ale acestor 3 cifre. As sta sa le disec, dar nu-mi sta capul... Era doar o idee care voiam sa ramana pe undeva. Inca am mintea intr-un lac de liniste. Pacat ca inspiratia nu vine din calm si liniste, vine doar din agitatie.
Imi imaginam ca...
- M-ai inselat?
- Da.
- Inca ma mai inseli?
- Depinde... In momentul asta, nu. Dar in general, in prezent, da.
- Si o sa ma mai inseli?
- Da. Nu pot sa ma las, momentan, nu stiu daca vreau sa ma las.
- Cu cine?
- Chiar vrei sa stii?
- Da.
- Cu o bere. Cu berea mea blonda, chiar daca e vopsita. As bea in fiecare seara, dar nu am intotdeauna prilejul.
- Si nu o sa te lasi? Nu crezi ca trebuie sa alegi?
- Nu stiu. Atarna greu in balanta drogul si viciul, amandoua fiind slabiciuni.
- Daca nu mi-ai zice chestia asta in vis, ci in realitate, m-ar durea foarte rau!
- Stiu. Crede-ma, ca stiu!
- De unde stii?
- Lasa...
- Zi-mi!
- Stii povestea cu Imparatul Verde?
- ...
Rad la ineptiile lui Dan. O fi vechiul meu prieten, Danut, sub acoperire? Ma rog... "Mucegaiul de la balamale face: << Scart! >>". E ca o doza bine preparata dimineata, pe stomacul gol.
Si ma ia filmul ala mare...
Ma trezesc mahmur, cu durere de cap, ochi umflati si umar incalzit. As fi crezut ca am avut directie dubioasa la jetul de urina, dar m-am uitat cu coada ochiului si am vazut cum doarme cu capul pe umarul meu. E ciufulita. Oare ne-am futut azi-noapte? Vai! Cat imi vine sa vomit! Mi-e lene sa ma misc... As putea sa vomit aici, peste ea, si sa-i zic ca am facut-o in somn, si nu mi-am dat seama. As fi prea nesimtit, ca dup-aia tot eu ar trebui s-o sarut, si mi-ar fi scarba. Miroase a sperma. Cred ca ne-am futut azi noapte. Nu mai tin minte nimic. Ragai discret, sa n-o trezesc. Miroase a mortaciune. Nu stiu daca mirosea si inainte sa ragai eu, dar... Ma ridic pana la urma, mi-e prea sete sa mai pot gandi rational. Beau aproape un litru de apa fara sa respir, ragai nu-foarte-silentios de data asta, si ies pe balcon...
De unde dracu' a aparut vulcanul ala pe gazonul meu?
Glumeam, nu e film de groaza. Am adidasii plini de noroi, desi n-a mai plouat de vreo 2 saptamani. E seceta. Na scuza ca mi-a fost asa sete aseara si a trebuit sa sting cu cateva zeci de beri. Ma doare capul, futu-l in gat! Intru inapoi in casa, e prea mult soare, ma impiedic si cad. Cred ca m-am lovit la GPS, ca echilibrul l-am lasat prin alta parte. Incerc sa-mi aduc aminte care mi-e numele de familie, cu ochii pe tavan. Parca e ceva cu "A" si cu niste "mosi", "bosorogi", "mosnegi", p-acolo... Lasa, caut in buletin. E mai simplu. Mai am portofelul? Mai am pantalonii? Se intoarce si ea de pe o parte pe alta, se bese discret si ramane nemiscata. Cred ca am fost si am mancat shaorma aseara. Dupa miros, zic. Dup-aia, nu mai stiu. In mod cert, nu sunt la mine acasa. Nu prea pare sa fie nici casa ei. Mi-ar fi folos un ceas, sa-mi dau seama macar de timp, daca de repere spatiale ma lipsesc. Nexam.
Ma duc sa mai dorm. "Da-te mai asa!"
Vorba aia, "Cartofi si cu snitel, curg toate din penita/"... Bravo!
Nu ma face sa ma ridic la tine!
2.8.09
A 13-a
Cu nostalgia unui muntean, m-am intors de la mare. A fost frumos, prea frumos si prea nebunesc, pe alocuri si foarte amuzant, ca sa pot uita prea curand. A fost oarecum un test pentru mine. Ultima excursie la mare a lasat un gust amar. Ma bucur ca am gasit zaharul pentru cafea...
Mi-am inecat amarul si stresul si grijile in mare, desi nu am vazut-o foarte mult la ochi. Am vazut alti ochi, mai mult. Ma gandesc ca e mult mai sanatos sa ineci amarul intr-o pasiune, liniste sau slabiciune, desi uneori poate jigni, decat in vicii, cum ar fi alcoolul. Nu sunt de acord cu asta. Da, sunt ipocrit, uneori o practic, in lipsa de alternative. Cineva ma intreba asa...
Ma bucur ca m-a intrebat asta. In primul rand pentru ca imi demonstreaza ca inca mai exista. In al doilea rand pentru ca ma invita la un raspuns.
Alcoolul, ca orice alt viciu ce poate fi intrebat in speranta obtinerii unui raspuns, ajuta doar temporar si partial. Viciile ofera jumatati de raspuns. E ca si cum ai sta in sala de asteptare dintr-un spital, fluierand o melodie vesela, incercand sa acoperi sunetul de sirena. N-o sa reusesti! Emotiile colorate si "calatoriile" nu rezolva certurile dintre mame si tati, dintre copii si parinti, nu ii schimba gandurile cand o strangi de mana, iar ea priveste in jos cu subinteles, nu ii schimba gandurile cand el zice ca nu mai vrea, nu-mi raspund la cele 3 intrebari, nu-ti pun un covor rosu sub picioare sa ajungi la oameni si, cel mai important, nu te invata sa-ti infrunti fricile.
- Simt ca pierd controlul...
- Atunci ai incredere in mine, o sa te ghidez eu.
- In ce directie?
- Buna intrebare...
- Ai si raspuns?
- Nu. Nu stiu. Inainte sa-ti devin ghid, ai incredere in mine ca fac totul pentru binele tau.
- Sigur nu e si vreun interes ascuns?
- Altceva nu conteaza!
Nu traiesc o drama, sunt prea fericit, dar caut raspunsuri. Am invatat demult lectia ca nu le voi gasi in vicii. Imi pare rau ca stau bine doar cu teoria... A 13-a parere de rau.
Pentru mine, misterul incepe cand trebuie sa corelez prea multe intrebari cu prea putine raspunsuri. Si eu sunt confuz. Crede-ma! Si eu sunt...
Ma crezi?
Am un inceput aici. Deja stiu unde nu trebuie sa caut raspunsuri. Trebuie sa continui cautarea. Cred ca stiu, am doua piste pe care as putea sa le urmez...
Rabdare si timp.
Mi-am inecat amarul si stresul si grijile in mare, desi nu am vazut-o foarte mult la ochi. Am vazut alti ochi, mai mult. Ma gandesc ca e mult mai sanatos sa ineci amarul intr-o pasiune, liniste sau slabiciune, desi uneori poate jigni, decat in vicii, cum ar fi alcoolul. Nu sunt de acord cu asta. Da, sunt ipocrit, uneori o practic, in lipsa de alternative. Cineva ma intreba asa...
De ce sa nu ne gasim raspunsurile in alcool? Uite-te la noi! Suntem 2 tineri, extrem de afectuosi, dar cu propriile drame personale care se aseamana prin efortul pe care il depunem sa facem o alta persoana fericita, fara a sta sa ne gandim la reciprocitate neaparat sau la cat de mult merita, in general. In sufletul nostru conteaza si asta face diferenta.
Stii ca la mod social suntem doar niste idioti, nu? Dar noua nu ne pasa niciodata de asta.
Adica de noi insine.
Decat cum suntem vazuti prin ochii acelei persoane. Cat de mult ne recunoaste valoarea si cat de mult apreciaza ceea ce facem.
Avem aici nu altruism, ci un soi de egoism de buna calitate.
Gandim, simtim, vrem, intrebam... doar ca la un nivel mult, mult mai intens decat altii.
Ma bucur ca m-a intrebat asta. In primul rand pentru ca imi demonstreaza ca inca mai exista. In al doilea rand pentru ca ma invita la un raspuns.
Alcoolul, ca orice alt viciu ce poate fi intrebat in speranta obtinerii unui raspuns, ajuta doar temporar si partial. Viciile ofera jumatati de raspuns. E ca si cum ai sta in sala de asteptare dintr-un spital, fluierand o melodie vesela, incercand sa acoperi sunetul de sirena. N-o sa reusesti! Emotiile colorate si "calatoriile" nu rezolva certurile dintre mame si tati, dintre copii si parinti, nu ii schimba gandurile cand o strangi de mana, iar ea priveste in jos cu subinteles, nu ii schimba gandurile cand el zice ca nu mai vrea, nu-mi raspund la cele 3 intrebari, nu-ti pun un covor rosu sub picioare sa ajungi la oameni si, cel mai important, nu te invata sa-ti infrunti fricile.
- Simt ca pierd controlul...
- Atunci ai incredere in mine, o sa te ghidez eu.
- In ce directie?
- Buna intrebare...
- Ai si raspuns?
- Nu. Nu stiu. Inainte sa-ti devin ghid, ai incredere in mine ca fac totul pentru binele tau.
- Sigur nu e si vreun interes ascuns?
- Altceva nu conteaza!
Nu traiesc o drama, sunt prea fericit, dar caut raspunsuri. Am invatat demult lectia ca nu le voi gasi in vicii. Imi pare rau ca stau bine doar cu teoria... A 13-a parere de rau.
Pentru mine, misterul incepe cand trebuie sa corelez prea multe intrebari cu prea putine raspunsuri. Si eu sunt confuz. Crede-ma! Si eu sunt...
Ma crezi?
Am un inceput aici. Deja stiu unde nu trebuie sa caut raspunsuri. Trebuie sa continui cautarea. Cred ca stiu, am doua piste pe care as putea sa le urmez...
Rabdare si timp.
30.7.09
12
Imi pare rau ca uneori sunt inteles gresit.
Imi pare rau ca uneori mi se face rusine de sentimentele mele.
Imi pare rau ca uneori se supara pe mine.
Imi pare rau ca se uita cu ochii aia mari la mine, si nu stiu ce sa zic.
Imi pare rau ca nu pot fi mai mult.
Imi pare rau ca nu esti tu, dar poate o sa fii...
Imi pare rau ca uneori plictisesc.
Imi pare rau ca uneori atrag.
Imi pare rau ca uneori critic prea mult, si nu am rabdare.
Imi pare rau ca uneori imi fac griji prea mult, si aduc griji cu mine.
Imi pare rau ca gandesc prea mult si prea incet.
Imi pare rau ca nu prea gandesc cand ar trebui... si las cuvinte nerostite.
O duzina de pareri de rau, pentru inceput. Macar de-as putea sa le impart pe jumate, la 2.
Oare pot?
Imi pare rau ca uneori mi se face rusine de sentimentele mele.
Imi pare rau ca uneori se supara pe mine.
Imi pare rau ca se uita cu ochii aia mari la mine, si nu stiu ce sa zic.
Imi pare rau ca nu pot fi mai mult.
Imi pare rau ca nu esti tu, dar poate o sa fii...
Imi pare rau ca uneori plictisesc.
Imi pare rau ca uneori atrag.
Imi pare rau ca uneori critic prea mult, si nu am rabdare.
Imi pare rau ca uneori imi fac griji prea mult, si aduc griji cu mine.
Imi pare rau ca gandesc prea mult si prea incet.
Imi pare rau ca nu prea gandesc cand ar trebui... si las cuvinte nerostite.
O duzina de pareri de rau, pentru inceput. Macar de-as putea sa le impart pe jumate, la 2.
Oare pot?
P-astea trag
Cica...
Fetele traiesc povesti, noi le citim, le interpretam, le iubim si traim povestind despre fete. Pana la adanci batraneti...
Da, ma, asta era!
Ea are o poveste foarte interesanta si complicata. Sunt si eu un personaj, nu stiu daca principal, sau secundar, sau macar episodic. Poate doar fac parte dintr-un personaj colectiv, al iubirilor pe care le-a trait sau pe care inca le traieste. In ambele cazuri, la trecut si la prezent, este dureros. Cu toate astea, cu toate sansele de a fi un personaj in povestea ei, ea nu ma lasa s-o citesc. Imi da doar citate efervescente, si uneori redundante, din cate-un capitol, ceva. Nu ma lasa s-o savurez din scoarta in scoarta, asa cum trebuie savurata o poveste ca a ei. Da, sunt sigur ca este exceptionala, pe alocuri incredibil de frumoasa, pe alte locuri prea dureroasa, dar o vreau pe toata! Doar cand voi putea deschide lacatele din ochii ei, si da la o parte coperta din piele, doar atunci voi fi fericit.
Fericirea mea este o discutie foarte lunga. As putea sa vorbesc si sa scriu despre ea ore in sir, ajungand inevitabil la aceeasi concluzie. N-o sa fiu niciodata fericit. Suna foarte pesimist, stiu, dar, asta e... Conditia omului ce se zbate intre dorinta arzatoare de a avea o viata boema, romantica, presarata si condimentata ca cea mai buna mancare a celui mai bun "chef" francez, cu femei usoare, alcool ieftin, droguri multe si arta neinteleasa, si intre realismul dezarmant al necesitatii unei rutine zilnice autoimpuse, si a unei sigurante existentiale vitala pentru integritatea lui mintala.
Altfel spus, vreau, dar nu pot.
Incep sa invat ca intotdeuna trebuie sa-ti faci singur optiunile si mereu sa fie doua iesiri: una convenabila si una si mai convenabila, una buna si una si mai buna, una usoara si una si mai usoara... Si ca intotdeauna trebuie sa zambesc, indiferent ca sunt nervos, calm, trist, extatic sau sictirit, indiferent ca mint sau spun adevarul. Pentru ca oamenii chiar mor, si imi este frica sa nu moara vreunul din ei suparat pe mine. Diplomat pana la nebunie, dar o fac. Este alegerea mea cand stau si inghit cacat de la toata sumedenia de personaje din povestea mea, si il mananc cu interjectii de lauda pe fata, prefacandu-ma ca este delicios. Asa sunt eu...
Cu acelasi cacat inghitit si lins de pe buze pot asemana secretele si misterele din povestea ei. Este un altfel de diplomatie, una derivata din iubire, complet diferita de cea sociala, dar stau cu cutitul si cu furculita in mana, asteptand noi si noi portii de... mister.
Zambet.
Inca mai am pofta, sper sa nu ma satur. As manca, totusi, o friptura...
Se traduce printr-un adevar gol-golut, in sange, putin patruns de frica de reactii, necondimentat cu inflorituri si minciuni "pentru binele meu".
Pentru cei ce nu-ntelege, m-am nascut ca sa fiu rege, si vreau sa fiu rege in povestea ei, o poveste cu un fecior aparut de nicaieri, care a furat inima printesei din senin, si cu un cuplu dragut, simpatic, legat de o iubire sincera, care va trai fericit pana la adanci batraneti, fara griji, si cu multi copii si nepoti in preajma.
Credite de final scrise cu roz dupa un "That's all, folks!" intr-un cadru sub forma de inimioara adorabila. Taiati!
Astea-s povesti...
Dar p-astea trag sa-mi hraneasca pofta de viata de acum inainte...
Fetele traiesc povesti, noi le citim, le interpretam, le iubim si traim povestind despre fete. Pana la adanci batraneti...
Da, ma, asta era!
Ea are o poveste foarte interesanta si complicata. Sunt si eu un personaj, nu stiu daca principal, sau secundar, sau macar episodic. Poate doar fac parte dintr-un personaj colectiv, al iubirilor pe care le-a trait sau pe care inca le traieste. In ambele cazuri, la trecut si la prezent, este dureros. Cu toate astea, cu toate sansele de a fi un personaj in povestea ei, ea nu ma lasa s-o citesc. Imi da doar citate efervescente, si uneori redundante, din cate-un capitol, ceva. Nu ma lasa s-o savurez din scoarta in scoarta, asa cum trebuie savurata o poveste ca a ei. Da, sunt sigur ca este exceptionala, pe alocuri incredibil de frumoasa, pe alte locuri prea dureroasa, dar o vreau pe toata! Doar cand voi putea deschide lacatele din ochii ei, si da la o parte coperta din piele, doar atunci voi fi fericit.
Fericirea mea este o discutie foarte lunga. As putea sa vorbesc si sa scriu despre ea ore in sir, ajungand inevitabil la aceeasi concluzie. N-o sa fiu niciodata fericit. Suna foarte pesimist, stiu, dar, asta e... Conditia omului ce se zbate intre dorinta arzatoare de a avea o viata boema, romantica, presarata si condimentata ca cea mai buna mancare a celui mai bun "chef" francez, cu femei usoare, alcool ieftin, droguri multe si arta neinteleasa, si intre realismul dezarmant al necesitatii unei rutine zilnice autoimpuse, si a unei sigurante existentiale vitala pentru integritatea lui mintala.
Altfel spus, vreau, dar nu pot.
Incep sa invat ca intotdeuna trebuie sa-ti faci singur optiunile si mereu sa fie doua iesiri: una convenabila si una si mai convenabila, una buna si una si mai buna, una usoara si una si mai usoara... Si ca intotdeauna trebuie sa zambesc, indiferent ca sunt nervos, calm, trist, extatic sau sictirit, indiferent ca mint sau spun adevarul. Pentru ca oamenii chiar mor, si imi este frica sa nu moara vreunul din ei suparat pe mine. Diplomat pana la nebunie, dar o fac. Este alegerea mea cand stau si inghit cacat de la toata sumedenia de personaje din povestea mea, si il mananc cu interjectii de lauda pe fata, prefacandu-ma ca este delicios. Asa sunt eu...
Cu acelasi cacat inghitit si lins de pe buze pot asemana secretele si misterele din povestea ei. Este un altfel de diplomatie, una derivata din iubire, complet diferita de cea sociala, dar stau cu cutitul si cu furculita in mana, asteptand noi si noi portii de... mister.
Zambet.
Inca mai am pofta, sper sa nu ma satur. As manca, totusi, o friptura...
Se traduce printr-un adevar gol-golut, in sange, putin patruns de frica de reactii, necondimentat cu inflorituri si minciuni "pentru binele meu".
Pentru cei ce nu-ntelege, m-am nascut ca sa fiu rege, si vreau sa fiu rege in povestea ei, o poveste cu un fecior aparut de nicaieri, care a furat inima printesei din senin, si cu un cuplu dragut, simpatic, legat de o iubire sincera, care va trai fericit pana la adanci batraneti, fara griji, si cu multi copii si nepoti in preajma.
Credite de final scrise cu roz dupa un "That's all, folks!" intr-un cadru sub forma de inimioara adorabila. Taiati!
Astea-s povesti...
Dar p-astea trag sa-mi hraneasca pofta de viata de acum inainte...
28.7.09
Jocul mintii...
Stau intins pe un covor aspru, cu capul pe perete si sting cu cafea usturimea din gat. Am fumat 3 tigari pana la filtru, una dupa alta. Se stingeau singure, fara sa mai aiba nevoie de ajutorul meu. "You served me well!". Imi simt gura ca o boxa de concert de 10.000 W, conectata la o statie de amplificare, gata sa sparga geamuri si timpane... Dar nebagata in priza. Ma surprind vorbind, si imi detest vocea.
Tot ce am vrut a fost un nenorocit de zambet intr-un compartiment al unui vagon imputit. Sa-mi demonstrez ca inca pot. Am primit mult mai mult, un "mult" care m-a adus in pragul nebuniei aproape. Cioc, cioc, la usa, dar nu intru. Deschizi si tu, sa vad ce e inauntru, sa-mi dau seama daca vreau sa intru, sau nu? Ca daca nu, plec! Imi iau jucariile, le dau foc, le arunc pe geam si plec. Ca un copil rasfatat, si putin ciudat. "Putin"... Ma pufneste rasul!
Ma ranesti al dracului de rau. Am facut greseala sa iert, iar greselile pe care le-am iertat se vor repeta. Nu regret ca am iertat, dar tot greseala se numeste. Prea constient de asta sa pot sa ma mai mint singur. Nu ma descarc aiurea, doar sap mai adanc, in caz ca te intrebai de ce scriu ce scriu.
In noaptea asta ma duc la dracu'. O sa-mi sun prietenii, si o sa-i intreb daca vor sa vina cu mine. Daca vor, bine, daca nu, si mai bine. E lupta si durerea mea, oricum. Durerea mortii este fix un cacat in comparatie cu durerea unui singur individ ce iubeste, fara sa fie iubit. E un fel de justificare la toate sinuciderile din dragoste. Care sinucideri sunt dovezi de prostie de fapt, tinand cont de faptul ca iubirile sunt trecatoare si asemanatoare, iar mortile sunt definitive si unice.
Si daca ma mai intrebi vreodata de ce nu mi-e frica de moarte, o sa stii raspunsul. Pentru ca am simtit durerea aia mai mare.
Au trecut 10 minute, si am ajuns la urmatoarele concluzii.
1. Nu ma minte prea rau.
2. Ma iubeste suficient.
3. Imi pare rau ca ma joc cu mintea ei.
Tot postul de mai sus este degeaba, un sado-masochist joc al mintii. Dar nu il sterg, desi pe ea a suparat-o.
Te iubesc!
Tot ce am vrut a fost un nenorocit de zambet intr-un compartiment al unui vagon imputit. Sa-mi demonstrez ca inca pot. Am primit mult mai mult, un "mult" care m-a adus in pragul nebuniei aproape. Cioc, cioc, la usa, dar nu intru. Deschizi si tu, sa vad ce e inauntru, sa-mi dau seama daca vreau sa intru, sau nu? Ca daca nu, plec! Imi iau jucariile, le dau foc, le arunc pe geam si plec. Ca un copil rasfatat, si putin ciudat. "Putin"... Ma pufneste rasul!
Ma ranesti al dracului de rau. Am facut greseala sa iert, iar greselile pe care le-am iertat se vor repeta. Nu regret ca am iertat, dar tot greseala se numeste. Prea constient de asta sa pot sa ma mai mint singur. Nu ma descarc aiurea, doar sap mai adanc, in caz ca te intrebai de ce scriu ce scriu.
In noaptea asta ma duc la dracu'. O sa-mi sun prietenii, si o sa-i intreb daca vor sa vina cu mine. Daca vor, bine, daca nu, si mai bine. E lupta si durerea mea, oricum. Durerea mortii este fix un cacat in comparatie cu durerea unui singur individ ce iubeste, fara sa fie iubit. E un fel de justificare la toate sinuciderile din dragoste. Care sinucideri sunt dovezi de prostie de fapt, tinand cont de faptul ca iubirile sunt trecatoare si asemanatoare, iar mortile sunt definitive si unice.
Si daca ma mai intrebi vreodata de ce nu mi-e frica de moarte, o sa stii raspunsul. Pentru ca am simtit durerea aia mai mare.
Au trecut 10 minute, si am ajuns la urmatoarele concluzii.
1. Nu ma minte prea rau.
2. Ma iubeste suficient.
3. Imi pare rau ca ma joc cu mintea ei.
Tot postul de mai sus este degeaba, un sado-masochist joc al mintii. Dar nu il sterg, desi pe ea a suparat-o.
Te iubesc!
Dati-mi!
Dati-mi tot ce am nevoie sa fiu eu, dati-mi un minut cu Dumnezeu...
Shh, acum vorbim...
- Auzi, da-mi si mie constiinta Ta, cunostiinta de-a visa, cu nefiinta sa ma pot juca, si-n ruga mea asculta-ma, si-n sine Tu ascunde-ma, si azi uitati-ma... Si stiti ca iar va privesc cu frica, dati-mi sunetul din sufletul ce va ridica... Ce ma ridica... Dati-mi!
Imi imaginez de multe ori dialoguri cu Dumnezeu. E ca si cum mi-as imagina discutii cu prieteni imaginari, despre care sunt constient ca sunt doar in mintea mea. Ca oricum nu cred in Dumnezeu... In ultimul timp, imi imaginez cum Ii acord mustrari gratuite, cum Il iau putin la misto, sau peste picior.
Ultima oara I-am spus asa:
- Auzi, bai Asta!... Ia uita-Te putin pe Pamant, sa vezi care e miscarea. Iti place? Unde e iubirea si milostivenia aia pe care o tot promiti? Zi Tu, nu meriti sa fii un pic tras de urechi? Amice, asta nu e o joaca... Ai aproape 7 miliarde de oameni in grija, si Tie iti arde de glume si ars aiurea prin Rai? Ia treci Tu frumusel, si fa curat pe unde e murdar, si sa n-aud comentarii! Stii ca am dreptate, ca Ti-ai cam bagat picioarele in ultima vreme. Sper sa nu se mai repete!
Ma rog, e un vis ciudat. Am avut multe vise ciudate in ultima vreme... Cu aroma de cosmar si asezonata cu topping de panica.
Ma intrebai daca esti nebuna pentru ca visezi tampenii, si erai ingrijorata ca poate e ceva in neregula cu tine. Eu ce griji ar trebui sa-mi fac cu visele pe care le am? Care crezi ca se simte mai nebun dintre noi?
Zambet.
Ultimele zile au fost o "calatorie" constanta, ca sa nu-i zic "trip". Ma simt ca scos din vis, undeva la mijloc intre r.e.m. si realitate, cu ambigue tente de vis lucid. E putin euforica starea, si ma transforma intr-un boem soarece de biblioteca pironit in fata calculatorului. Poate stiai, dar Alfred Adler sugera ca visele ar putea fi "pregatiri emotionale" pentru rezolvarea unor probleme din starea de veghe, impingand individul de la simtul comun la logica proprie. Problema este ca nu exista o regula legata de reziduurile sentimentale ale visului, care pot fie intari, fie inhiba actiunea contemplata.
Iar ultimul meu vis m-a speriat rau de tot...
Foarte rau!
Acum probabil nu L-as mai lua peste picior pe Dumnezeu. I-as cere cateva minute, sa ma lamureasca ce se intampla cu mine si cu mintea mea. Sa-I mai fredonez o data...
- Auzi, da-mi si mie constiinta Ta, cunostiinta de-a visa, cu nefiinta sa ma pot juca, si-n ruga mea asculta-ma, si-n sine Tu ascunde-ma, si azi uitati-ma... Si stiti ca iar va privesc cu frica, dati-mi sunetul din sufletul ce va ridica... Ce ma ridica... Dati-mi!
Dar stiu ca daca L-as intreba, probabil nu mi-ar raspunde. Nu e singurul care face asa. Si tu faci asa de multe ori... De ce nu-mi raspunzi?
Dati-mi raspunsuri!
Am obosit sa fiu mingea de ping-pong a fricilor astora stupide!
Imi bag p***!
Shh, acum vorbim...
- Auzi, da-mi si mie constiinta Ta, cunostiinta de-a visa, cu nefiinta sa ma pot juca, si-n ruga mea asculta-ma, si-n sine Tu ascunde-ma, si azi uitati-ma... Si stiti ca iar va privesc cu frica, dati-mi sunetul din sufletul ce va ridica... Ce ma ridica... Dati-mi!
Imi imaginez de multe ori dialoguri cu Dumnezeu. E ca si cum mi-as imagina discutii cu prieteni imaginari, despre care sunt constient ca sunt doar in mintea mea. Ca oricum nu cred in Dumnezeu... In ultimul timp, imi imaginez cum Ii acord mustrari gratuite, cum Il iau putin la misto, sau peste picior.
Ultima oara I-am spus asa:
- Auzi, bai Asta!... Ia uita-Te putin pe Pamant, sa vezi care e miscarea. Iti place? Unde e iubirea si milostivenia aia pe care o tot promiti? Zi Tu, nu meriti sa fii un pic tras de urechi? Amice, asta nu e o joaca... Ai aproape 7 miliarde de oameni in grija, si Tie iti arde de glume si ars aiurea prin Rai? Ia treci Tu frumusel, si fa curat pe unde e murdar, si sa n-aud comentarii! Stii ca am dreptate, ca Ti-ai cam bagat picioarele in ultima vreme. Sper sa nu se mai repete!
Ma rog, e un vis ciudat. Am avut multe vise ciudate in ultima vreme... Cu aroma de cosmar si asezonata cu topping de panica.
Ma intrebai daca esti nebuna pentru ca visezi tampenii, si erai ingrijorata ca poate e ceva in neregula cu tine. Eu ce griji ar trebui sa-mi fac cu visele pe care le am? Care crezi ca se simte mai nebun dintre noi?
Zambet.
Ultimele zile au fost o "calatorie" constanta, ca sa nu-i zic "trip". Ma simt ca scos din vis, undeva la mijloc intre r.e.m. si realitate, cu ambigue tente de vis lucid. E putin euforica starea, si ma transforma intr-un boem soarece de biblioteca pironit in fata calculatorului. Poate stiai, dar Alfred Adler sugera ca visele ar putea fi "pregatiri emotionale" pentru rezolvarea unor probleme din starea de veghe, impingand individul de la simtul comun la logica proprie. Problema este ca nu exista o regula legata de reziduurile sentimentale ale visului, care pot fie intari, fie inhiba actiunea contemplata.
Iar ultimul meu vis m-a speriat rau de tot...
Foarte rau!
Acum probabil nu L-as mai lua peste picior pe Dumnezeu. I-as cere cateva minute, sa ma lamureasca ce se intampla cu mine si cu mintea mea. Sa-I mai fredonez o data...
- Auzi, da-mi si mie constiinta Ta, cunostiinta de-a visa, cu nefiinta sa ma pot juca, si-n ruga mea asculta-ma, si-n sine Tu ascunde-ma, si azi uitati-ma... Si stiti ca iar va privesc cu frica, dati-mi sunetul din sufletul ce va ridica... Ce ma ridica... Dati-mi!
Dar stiu ca daca L-as intreba, probabil nu mi-ar raspunde. Nu e singurul care face asa. Si tu faci asa de multe ori... De ce nu-mi raspunzi?
Dati-mi raspunsuri!
Am obosit sa fiu mingea de ping-pong a fricilor astora stupide!
Imi bag p***!
27.7.09
Nebunie!
"Vreau ca sinuciderea ta sa fie o carte de-a mea pe care n-o voi termina niciodata!"
Frumos...
Mie nu mi-e frica de nebunie, nebunia e buna, desi poate suna a oximoron. Eu sunt al dracului de nebun. Ma joc cu nebunia in fiecare zi, dimineata, inainte de prima tigara si ceasca de cafea. Facem putin sex, asa, ca sa profitam de erectia de dimineata, apoi ii dau o palma sincera peste fata si o scuip pe sani. Trebuie s-o enervez, s-o determin sa se razbune pe mine. Arunca multe ganduri in mine, ca sa nu pot bea cafeaua linistit. Iar eu o redirectionez prin cate-un mesaj matinal. In fiecare zi.
Dupa ce mancam... Pardon, dupa ce mananc eu, iar pe ea o fortez sa se uite la mine, infometata, caci si nebunia trebuie hranita cu ceva, ma mai urc in pat, langa ea, pentru cateva minute. O a doua repriza de sex, mult mai salbatic si pervers, ii pun mana pe gura, o strang de gat si o musc de ceafa. Ii leg mainile la spate cu cablul de la casti, o pun pe burta si o penetrez pe la spate, pana tremura carnea pe ea. O trag de par, o ling in ureche si o plesnesc peste fese. Imi dau seama cand ne simtim amandoi la fel de bine, e combinatia ideala intre durere si placere. Eu actionez pe plan fizic, ea pe plan psihic.
Ea niciodata nu termina. Eu intotdeauna, pe sanii ei. Nu ma intereseaza daca se simte umilita. Nici pe ea n-o intereseaza de cate ori ma fac de cacat din cauza ei. O las legata, pe pat, si plec. Uneori uit s-o platesc, dar nu se supara. Ii sunt client fidel, si mai merge si pe "credit", uneori. Niciodata nu suna ea, eu o caut.
E fata de treaba, nebunia mea, si d-aia nu inteleg de ce o urasc. Probabil sunt superficial, ma complac parerii general acceptate, ca nebunia este ceva rau, si, implicit, trebuie urata. Mi s-a mai spus, acum ceva timp, ca sunt superficial. Faptul ca unele din stanardele mele coincid cu standardele altora, iar standardele altora sunt de cacat, inseamna ca sunt superficial si ca ma complac. Da! Asta era... Nu e ca si cum as putea sa ma schimb peste noapte cum scoate un magician iepurele din palarie, dar, oricum, fac sex brutal cu standardele, pentru a evita cuvinte triviale inutile. Standardele sunt glume...
Cum probabil este o mare gluma tot ce am scris mai sus.
Cred ca sunt nebun...
Oricum...
Stiu ca esti la fel de nesigura si dezorientata ca si mine. Tu te intorci cu spatele la mine si ma rogi sa te iau in brate, pentru a scapa de nesiguranta de a avea spatele neacoperit, in toate sensurile expresiei, iar eu ma intorc cu fata la tine si te rog sa-mi spui mai des un amarat de "Te iubesc!"...
Maine o sa te duc iar la gara. O sa ma uit iar lung dupa trenul ala care accelereaza greu. Si o sa ma simt iar fara sens cand ies de pe peron. Maine, dupa ce pleci, o sa ma duc sa te insel. O sa ma duc si o sa fac dragoste cu nebunia in cel mai romantic mod posibil, asa cum n-am facut niciodata cu tine. Sper s-o induiosez, si sa nu-si mai bata joc de mine de acum inainte.
Sper sa intelegi.
Frumos...
Mie nu mi-e frica de nebunie, nebunia e buna, desi poate suna a oximoron. Eu sunt al dracului de nebun. Ma joc cu nebunia in fiecare zi, dimineata, inainte de prima tigara si ceasca de cafea. Facem putin sex, asa, ca sa profitam de erectia de dimineata, apoi ii dau o palma sincera peste fata si o scuip pe sani. Trebuie s-o enervez, s-o determin sa se razbune pe mine. Arunca multe ganduri in mine, ca sa nu pot bea cafeaua linistit. Iar eu o redirectionez prin cate-un mesaj matinal. In fiecare zi.
Dupa ce mancam... Pardon, dupa ce mananc eu, iar pe ea o fortez sa se uite la mine, infometata, caci si nebunia trebuie hranita cu ceva, ma mai urc in pat, langa ea, pentru cateva minute. O a doua repriza de sex, mult mai salbatic si pervers, ii pun mana pe gura, o strang de gat si o musc de ceafa. Ii leg mainile la spate cu cablul de la casti, o pun pe burta si o penetrez pe la spate, pana tremura carnea pe ea. O trag de par, o ling in ureche si o plesnesc peste fese. Imi dau seama cand ne simtim amandoi la fel de bine, e combinatia ideala intre durere si placere. Eu actionez pe plan fizic, ea pe plan psihic.
Ea niciodata nu termina. Eu intotdeauna, pe sanii ei. Nu ma intereseaza daca se simte umilita. Nici pe ea n-o intereseaza de cate ori ma fac de cacat din cauza ei. O las legata, pe pat, si plec. Uneori uit s-o platesc, dar nu se supara. Ii sunt client fidel, si mai merge si pe "credit", uneori. Niciodata nu suna ea, eu o caut.
E fata de treaba, nebunia mea, si d-aia nu inteleg de ce o urasc. Probabil sunt superficial, ma complac parerii general acceptate, ca nebunia este ceva rau, si, implicit, trebuie urata. Mi s-a mai spus, acum ceva timp, ca sunt superficial. Faptul ca unele din stanardele mele coincid cu standardele altora, iar standardele altora sunt de cacat, inseamna ca sunt superficial si ca ma complac. Da! Asta era... Nu e ca si cum as putea sa ma schimb peste noapte cum scoate un magician iepurele din palarie, dar, oricum, fac sex brutal cu standardele, pentru a evita cuvinte triviale inutile. Standardele sunt glume...
Cum probabil este o mare gluma tot ce am scris mai sus.
Cred ca sunt nebun...
Oricum...
Stiu ca esti la fel de nesigura si dezorientata ca si mine. Tu te intorci cu spatele la mine si ma rogi sa te iau in brate, pentru a scapa de nesiguranta de a avea spatele neacoperit, in toate sensurile expresiei, iar eu ma intorc cu fata la tine si te rog sa-mi spui mai des un amarat de "Te iubesc!"...
Maine o sa te duc iar la gara. O sa ma uit iar lung dupa trenul ala care accelereaza greu. Si o sa ma simt iar fara sens cand ies de pe peron. Maine, dupa ce pleci, o sa ma duc sa te insel. O sa ma duc si o sa fac dragoste cu nebunia in cel mai romantic mod posibil, asa cum n-am facut niciodata cu tine. Sper s-o induiosez, si sa nu-si mai bata joc de mine de acum inainte.
Sper sa intelegi.
24.7.09
Totusi...
Mai aveam ceva de spus.
Nu voiam sa fac asta. Au trecut luni intregi de cand nu am mai pus penita in mana, de cand n-am mai mirosit cerneala, de cand n-am mai zgariat pergamente. Am trait, ca un echilibrist destul de experimentat, pe o coarda sustinuta la capete de dorinta de a scrie, de a face ceva minim maret, pe de o parte, si de rusinea, lenea si frica de a ma mai lasa descoperit atat de usor, pe de alta parte. Sunt un om, am secretele mele, unele abia asteapta sa fie scoase la lumina cu o intrebare bine plasata, altele trebuiesc smulse cu putina truda, iar altele vor zace aici, in mine, fara vreo sansa de a fi aflate vreodata. Majoritatea ma apasa. Totusi...
Nu-mi plac secretele, nici macar ale mele.
Ea, eheee... Cu ea, insa, este cu totul alta poveste. Ea are mult mai multe secrete. Multe le intuiesc, dau vina pe intuitie cand de fapt ar trebui sa-i spun ca am ajuns s-o simt atat de aproape incat nu trebuie sa-mi spuna ce gandeste. Sunt baiat mare, imi dau seama de anumite lucruri, desi ar fi mai bine pentru toata lumea daca nu le-as sti. Si nu-mi place de mine din aceasta cauza, asta pot sa spun sincer. Secretele ei sunt frumoase. Ma tachineaza. Fata asta din tren stie cum sa ma intrige. Uneori, stie prea bine... Ma intriga pana la limita suportabilului, daca imi este permis sa ma exprim asa. Sunt momente in care ii iubesc secretele, dar sunt mai multe in care i le urasc, chiar daca sunt frumoase. Este prea evident, deja, sper, ca prefer adevarul, oricat de dureros ar fi. Frumos cuvant si notiune, "adevar"! Totusi...
Am inceput sa-mi uit ideile... Nu ca as avea multe, dar cu atat mai mult.
Imi promisesem sa nu-mi mai fac publica iubirea. E dureros, e inutil, si costa multi bani, cheltuiti pe alcool in prealabil. Ultimul element al enumeratiei nu-l voi explica. E dureros pentru ca nu mi se raspunde pe cat de des as vrea. Nu vorbesc doar despre Maria aici, desi ea este subiectul si muza, vorbesc la general. Oricat de serios m-as afisa, impart multa afectiune, in cat de multe directii pot. Stiu ca nu pot fi iubit inapoi in aceeasi masura, as fi irational daca as cere asta. Dar nici nu imi place sa nu mi se raspunda. Incepe de aici un grav conflict, multa violenta si neintelegere intre doua idei diametral opuse, una guvernata de constiinta si luciditate, alta de pasiune si sentiment. M-am impacat cu ideea ca nu-i voi gasi solutie, dar nu m-am impacat cu conflictul in sine. Si doare sa ai o problema la care sa stii ca nu poti gasi solutia. Inutil este deoarece, in eventualitatea absurda si utopica in care mi s-ar raspunde cu aceeasi moneda la ceea ce ofer, nu trebuie sa stie toata lumea. Scurt si la obiect. Sunt sentimentele mele, sunt gandurile mele, sunt sentimentele ei sau ale lor, iar totul se intampla intr-un cerc inchis. Nu trebuie fortata deschiderea. Totusi...
Sunt dezorientat. Incerc sa incalzesc o apa pentru un ceai, avand la dispozitie doar un cub de gheata. Se poate face, dar trebuie multa rabdare. Nimic nu este imposibil. Dezorientarea vine din intrebarea daca mai au si altii rabdare. Sau bunavointa.
Cred ca d-asta am si vrut sa-mi plimb degetele pe aici din nou...
Imi accept cu seninatate si ma bucur de durerea de a incepe sa scriu din nou.
Va multumesc pentru minutele de atentie acordata, doamnelor, domnisoarelor si domnilor!
[ Calup publicitar. ]
Nu voiam sa fac asta. Au trecut luni intregi de cand nu am mai pus penita in mana, de cand n-am mai mirosit cerneala, de cand n-am mai zgariat pergamente. Am trait, ca un echilibrist destul de experimentat, pe o coarda sustinuta la capete de dorinta de a scrie, de a face ceva minim maret, pe de o parte, si de rusinea, lenea si frica de a ma mai lasa descoperit atat de usor, pe de alta parte. Sunt un om, am secretele mele, unele abia asteapta sa fie scoase la lumina cu o intrebare bine plasata, altele trebuiesc smulse cu putina truda, iar altele vor zace aici, in mine, fara vreo sansa de a fi aflate vreodata. Majoritatea ma apasa. Totusi...
Nu-mi plac secretele, nici macar ale mele.
Ea, eheee... Cu ea, insa, este cu totul alta poveste. Ea are mult mai multe secrete. Multe le intuiesc, dau vina pe intuitie cand de fapt ar trebui sa-i spun ca am ajuns s-o simt atat de aproape incat nu trebuie sa-mi spuna ce gandeste. Sunt baiat mare, imi dau seama de anumite lucruri, desi ar fi mai bine pentru toata lumea daca nu le-as sti. Si nu-mi place de mine din aceasta cauza, asta pot sa spun sincer. Secretele ei sunt frumoase. Ma tachineaza. Fata asta din tren stie cum sa ma intrige. Uneori, stie prea bine... Ma intriga pana la limita suportabilului, daca imi este permis sa ma exprim asa. Sunt momente in care ii iubesc secretele, dar sunt mai multe in care i le urasc, chiar daca sunt frumoase. Este prea evident, deja, sper, ca prefer adevarul, oricat de dureros ar fi. Frumos cuvant si notiune, "adevar"! Totusi...
Am inceput sa-mi uit ideile... Nu ca as avea multe, dar cu atat mai mult.
Imi promisesem sa nu-mi mai fac publica iubirea. E dureros, e inutil, si costa multi bani, cheltuiti pe alcool in prealabil. Ultimul element al enumeratiei nu-l voi explica. E dureros pentru ca nu mi se raspunde pe cat de des as vrea. Nu vorbesc doar despre Maria aici, desi ea este subiectul si muza, vorbesc la general. Oricat de serios m-as afisa, impart multa afectiune, in cat de multe directii pot. Stiu ca nu pot fi iubit inapoi in aceeasi masura, as fi irational daca as cere asta. Dar nici nu imi place sa nu mi se raspunda. Incepe de aici un grav conflict, multa violenta si neintelegere intre doua idei diametral opuse, una guvernata de constiinta si luciditate, alta de pasiune si sentiment. M-am impacat cu ideea ca nu-i voi gasi solutie, dar nu m-am impacat cu conflictul in sine. Si doare sa ai o problema la care sa stii ca nu poti gasi solutia. Inutil este deoarece, in eventualitatea absurda si utopica in care mi s-ar raspunde cu aceeasi moneda la ceea ce ofer, nu trebuie sa stie toata lumea. Scurt si la obiect. Sunt sentimentele mele, sunt gandurile mele, sunt sentimentele ei sau ale lor, iar totul se intampla intr-un cerc inchis. Nu trebuie fortata deschiderea. Totusi...
Sunt dezorientat. Incerc sa incalzesc o apa pentru un ceai, avand la dispozitie doar un cub de gheata. Se poate face, dar trebuie multa rabdare. Nimic nu este imposibil. Dezorientarea vine din intrebarea daca mai au si altii rabdare. Sau bunavointa.
Cred ca d-asta am si vrut sa-mi plimb degetele pe aici din nou...
Imi accept cu seninatate si ma bucur de durerea de a incepe sa scriu din nou.
Va multumesc pentru minutele de atentie acordata, doamnelor, domnisoarelor si domnilor!
[ Calup publicitar. ]
2.3.09
Coborare
Oamenii se simt frustrati, considerandu-si viata grea. Dar viata este simpla. Atat de simpla, incat, uneori, devine greu de inteles. Avem un talent nativ de a ne complica situatiile dincolo de limita logicii. Si ne aruncam intr-un cerc vicios de probleme si solutii care nasc alte probleme care ne face sa credem ca viata este grea. Dar ea este simpla in esenta. Ma agat de ideea asta ca de ultima doza de morfina a unui metastatic. Si cred in ea. La exterior, am o viata simpla, decenta si frumoasa. Si imi place sa ma complac in situatia asta, oricat de pleonastic ar suna.
Ce se intampla in interior, insa, este cu totul alta poveste. In spatele draperiilor trase din casa asta mare in care ma aflu, denumita generic "constiinta", e un al treilea razboi mondial, mai violent decat orice carnagiu sau masacru. Bucati de sentimente ciopartite si aruncate in gropi comune, stari de spirit amputate intr-un ultim efort, uneori inutil, de a le feri de cangrene fatale, atacuri ucigatoare si devastatoare cu bombe de isterie si infantilism, un blitzkrieg intre paranoia si lipsa de incredere, ce lasa campul asta de lupta, spiritul, insangerat si murdar de goliciune, baionete infipte cu sange rece in inimi de trairi, rasucite si scoase fara a clipi de catre batalioane intregi de dezamagiri si remuscari. Si, in tot peisajul asta "feeric", sunt eu, supravietuitor la limita, cu tigarea intr-o mana, si cu un regret in cealalta. Regretul de a nu fi capabil sa ma motivez sa muncesc mai mult. Ma arde palma si mintea din cauza lui.
Merg, totusi, mai departe. Esecul sau abandonul nu sunt optiuni in situatia asta. D-aia scriu. D-aia imi traiesc muzica pe care o fac sau pe care o ascult, si pe care mi-o indes cu atata pofta in urechi. D-aia vreau sa scriu cartea aia, pentru ca inca mai am ceva de spus, si simt si sunt convins ca munca mea aici nu s-a terminat. D-aia vreau sa mai scot macar un ultim album. D-aia imi iubesc picatura de mare pana dincolo de limitele nebuniei, fara sa ajung pe terenul obsesiei. Si din acelasi motiv m-am urcat in trenul asta, exact in vagonul asta, desi in cateva secunde o sa cobor. Pentru ca, oricum ar fi ea, imi iubesc viata, si nu am de gand s-o termin fara aplauze la inmormantare. Va fi totul exceptional!
Va asigur de asta!
Maria, te iubesc! Mi-ai oferit ce nu speram sa mai primesc. Motivul. Da, ai reusit sa-mi schimbi viata. Acum trebuie sa ma revansez.
Trebuie sa cobor din tren, in orice clipa deja. Ne mai vedem, promit!
La revedere!
Ce se intampla in interior, insa, este cu totul alta poveste. In spatele draperiilor trase din casa asta mare in care ma aflu, denumita generic "constiinta", e un al treilea razboi mondial, mai violent decat orice carnagiu sau masacru. Bucati de sentimente ciopartite si aruncate in gropi comune, stari de spirit amputate intr-un ultim efort, uneori inutil, de a le feri de cangrene fatale, atacuri ucigatoare si devastatoare cu bombe de isterie si infantilism, un blitzkrieg intre paranoia si lipsa de incredere, ce lasa campul asta de lupta, spiritul, insangerat si murdar de goliciune, baionete infipte cu sange rece in inimi de trairi, rasucite si scoase fara a clipi de catre batalioane intregi de dezamagiri si remuscari. Si, in tot peisajul asta "feeric", sunt eu, supravietuitor la limita, cu tigarea intr-o mana, si cu un regret in cealalta. Regretul de a nu fi capabil sa ma motivez sa muncesc mai mult. Ma arde palma si mintea din cauza lui.
Merg, totusi, mai departe. Esecul sau abandonul nu sunt optiuni in situatia asta. D-aia scriu. D-aia imi traiesc muzica pe care o fac sau pe care o ascult, si pe care mi-o indes cu atata pofta in urechi. D-aia vreau sa scriu cartea aia, pentru ca inca mai am ceva de spus, si simt si sunt convins ca munca mea aici nu s-a terminat. D-aia vreau sa mai scot macar un ultim album. D-aia imi iubesc picatura de mare pana dincolo de limitele nebuniei, fara sa ajung pe terenul obsesiei. Si din acelasi motiv m-am urcat in trenul asta, exact in vagonul asta, desi in cateva secunde o sa cobor. Pentru ca, oricum ar fi ea, imi iubesc viata, si nu am de gand s-o termin fara aplauze la inmormantare. Va fi totul exceptional!
Va asigur de asta!
Maria, te iubesc! Mi-ai oferit ce nu speram sa mai primesc. Motivul. Da, ai reusit sa-mi schimbi viata. Acum trebuie sa ma revansez.
Trebuie sa cobor din tren, in orice clipa deja. Ne mai vedem, promit!
La revedere!
22.2.09
Destinatie
Ma trezesc brusc din somn. Am reusit, nu stiu cum, sa adorm 5 minute. A fost somn negru, fara vise, dar intens. O caut din priviri, si observ ca si ea a adormit putin. E la fel de frumoasa ca inainte sa adorm. Poate chiar un pic mai...
Incep sa-mi imaginez liniile corpului. O dezbrac din priviri, doar pentru ai admira frumusetea si formele naturale. Parca si corpul meu ar parea mai frumos, pus langa al ei... Imi imaginez multe secvente, vreau s-o vad goala, pe un pat cu asternuturi albe, lipsita de aparare sau vreun scut. As putea scrie romane intregi pe pielea ei, doar cu o penita. Mi-ar placea sa alergam amandoi goi prin casa aia mare, cu podele de lemn. Sa fim amandoi goi si neajutorati, fara haine sau altfel de protectie, fara inhibitii, retineri sau frici. Cu podeaua care trosneste, cu canile, cu draperiile, cu scarile, cu tot ce avea casa aia... Acum vreau sa le impart cu ea.
Sa lenevim toate zilele printre cafele si tigari, muzica si amor. Sa nu mai avem alta preocupare tot restul eternitatii, decat cum sa zambim si cum sa ne iubim mai mult. Sa nu ma mai intreb ce face cand nu e cu mine, sa nu-mi mai fac griji unde e si daca e in regula. Sa-i alung toate visele urate cand o strang in brate, si sa dormim pana tarziu, fara ceasuri desteptatoare si treburi urgente de facut.
Ma uit la ceas. E aproape 7 dimineata. In maxim 5 minute cobor din tren, si trebuie deja sa incep sa-mi strang bagajele. Mi-as da o mana sa nu cobor din trenul asta, sa nu plec de langa ea. Ea, ea nu stiu la ce se gandeste. Momentan nu stiu ce gandeste despre mine. Nici nu stiu daca m-a observat in vreun fel. Incep sa cred ca am probleme in a delimita realitatea de imaginatie. Mi-am inchipuit totul prea realist si intens, incat pare ca s-a intamplat cu adevarat. Ma dezmeticesc, imi dau seama ca d-abia am schimbat 2-3 vorbe cu ea in toata noaptea asta, ma imbrac si ma pregatesc sa cobor.
Nu pot sa-i spun decat ca mi-a facut mare placere sa o cunosc, si ca poate ne mai auzim. Dar nu, nu poate... Nu-mi mai place poate. O s-o caut, oricat de mult mi-ar lua, si o voi gasi.
O s-o caut!
Imi iau bagajul, il car cu aceeasi sila pe culoarul cu miros de jeg boem, si astept sa se opreasca trenul in statie. Zgomotul de frane de tren este asurzitor. Pentru mine, cred, inseamna un nou inceput. Un nou motiv.
Sa vedem ce-o sa fie de maine...
O s-o caut!
Incep sa-mi imaginez liniile corpului. O dezbrac din priviri, doar pentru ai admira frumusetea si formele naturale. Parca si corpul meu ar parea mai frumos, pus langa al ei... Imi imaginez multe secvente, vreau s-o vad goala, pe un pat cu asternuturi albe, lipsita de aparare sau vreun scut. As putea scrie romane intregi pe pielea ei, doar cu o penita. Mi-ar placea sa alergam amandoi goi prin casa aia mare, cu podele de lemn. Sa fim amandoi goi si neajutorati, fara haine sau altfel de protectie, fara inhibitii, retineri sau frici. Cu podeaua care trosneste, cu canile, cu draperiile, cu scarile, cu tot ce avea casa aia... Acum vreau sa le impart cu ea.
Sa lenevim toate zilele printre cafele si tigari, muzica si amor. Sa nu mai avem alta preocupare tot restul eternitatii, decat cum sa zambim si cum sa ne iubim mai mult. Sa nu ma mai intreb ce face cand nu e cu mine, sa nu-mi mai fac griji unde e si daca e in regula. Sa-i alung toate visele urate cand o strang in brate, si sa dormim pana tarziu, fara ceasuri desteptatoare si treburi urgente de facut.
Ma uit la ceas. E aproape 7 dimineata. In maxim 5 minute cobor din tren, si trebuie deja sa incep sa-mi strang bagajele. Mi-as da o mana sa nu cobor din trenul asta, sa nu plec de langa ea. Ea, ea nu stiu la ce se gandeste. Momentan nu stiu ce gandeste despre mine. Nici nu stiu daca m-a observat in vreun fel. Incep sa cred ca am probleme in a delimita realitatea de imaginatie. Mi-am inchipuit totul prea realist si intens, incat pare ca s-a intamplat cu adevarat. Ma dezmeticesc, imi dau seama ca d-abia am schimbat 2-3 vorbe cu ea in toata noaptea asta, ma imbrac si ma pregatesc sa cobor.
Nu pot sa-i spun decat ca mi-a facut mare placere sa o cunosc, si ca poate ne mai auzim. Dar nu, nu poate... Nu-mi mai place poate. O s-o caut, oricat de mult mi-ar lua, si o voi gasi.
O s-o caut!
Imi iau bagajul, il car cu aceeasi sila pe culoarul cu miros de jeg boem, si astept sa se opreasca trenul in statie. Zgomotul de frane de tren este asurzitor. Pentru mine, cred, inseamna un nou inceput. Un nou motiv.
Sa vedem ce-o sa fie de maine...
O s-o caut!
8.2.09
Aproape
Ma uit la ceas. E aproape 6 dimineata. Cred ca suntem aproape de Buzau. In gara asta stam 5 minute, cred ca o sa cobor din tren sa fumez. Vreau s-o savurez. E deja perioada aia crepusculara in care nu mai am chef de nimic, as incerca sa adorm, dar nu pot, si oricum n-as reusi sa dorm prea mult. In maxim o ora o sa cobor din tren... Mi-au trecut atatea lucruri si idei prin cap in ultimele ore incat trebuie sa ma aerisesc putin. N-as vrea s-o scap din priviri, dar cred ca tigara asta o voi fuma singur. O las sa doarma, n-o trezesc.
Presimt ca m-am indragostit neasteptat de rau, in doar cateva ore. Nu mi s-a mai intamplat de mult asta. De fapt, nu stiu daca mi s-a intamplat vreodata atat de intens. Chiar daca acum nu stiu mai nimic despre ea, o voi cauta. Am gasit in privirea ei doza aia de nebunie cu care as strabate jumatate de lume pentru ea, doar s-o mai vad o data.
Si incep iar sa-mi imaginez...
Ma vad vorbind cu ea ore in sir despre tot, toti si toate, in fiecare seara, intinsi in pat, comozi. Sa ne uitam la filme, din cand in cand, dar niciodata sa nu le vedem pana la final... Sa mai iesim la o cafea printr-un bar retras, cu miros de fum statut si preturi mici. Sa ajungem acolo mergand prin baltile si noroaiele oraselor astea aglomerate. Sa incercam o plimbare pe bulevard, dar s-o facem prea rapid, tremurand de frig, nerabdatori sa ajungem acasa, la caldura. Sa o imbrac in hainele mele, de 2 ori mai mari ca ea si sa radem ce caraghios arata. S-o privesc fix minute in sir, pana se rusineaza si se intimideaza. Sa-i promit ca o duc la munte, macar o noapte, si sa incerc s-o fac cea mai fericita persoana de pe pamant. Sa-i ofer, macar pentru cateva ore, siguranta si confortul calduros de care are nevoie orice femeie stransa in brate de un barbat. Sa adormim cu mana mea jucandu-se in parul ei si sa ne trezim nas in nas, sarutandu-ne inainte sa ne dezmeticim complet. Sa bem o cafea prelungita si sa lenevim pana aproape de amiaza.
In fiecare zi...
Momentan, nu am facut nici macar un pas in directia asta. Dar incep sa nu ma mai impac cu ideea ca voi avea inca un regret din cauza ca n-am avut curaj sa deschid gura cand a trebuit. E un fel de rezolutie de inceput de an. Si destinul se pare ca mi-a pus o mana prieteneasca pe umar. Nu este o ambitie, este exact de ce aveam nevoie. Vreau sa-mi schimbi viata. Nu conteaza cum...
Mai trag 2 fumuri din tigara si urc inapoi in tren. Ma asez pe locul meu si mai arunc cateva priviri. Sa fiu sigur ca nu uit niciun detaliu. Imi vine sa-i strig in gura mare cat e de frumoasa! O s-o fac, dar nu acum...
Ma gandesc serios daca, inainte sa cobor din tren, sa-i spun ca o iubesc sau nu. Mi-e frica de cum o sa reactioneze...
Ma mai gandesc la asta...
Presimt ca m-am indragostit neasteptat de rau, in doar cateva ore. Nu mi s-a mai intamplat de mult asta. De fapt, nu stiu daca mi s-a intamplat vreodata atat de intens. Chiar daca acum nu stiu mai nimic despre ea, o voi cauta. Am gasit in privirea ei doza aia de nebunie cu care as strabate jumatate de lume pentru ea, doar s-o mai vad o data.
Si incep iar sa-mi imaginez...
Ma vad vorbind cu ea ore in sir despre tot, toti si toate, in fiecare seara, intinsi in pat, comozi. Sa ne uitam la filme, din cand in cand, dar niciodata sa nu le vedem pana la final... Sa mai iesim la o cafea printr-un bar retras, cu miros de fum statut si preturi mici. Sa ajungem acolo mergand prin baltile si noroaiele oraselor astea aglomerate. Sa incercam o plimbare pe bulevard, dar s-o facem prea rapid, tremurand de frig, nerabdatori sa ajungem acasa, la caldura. Sa o imbrac in hainele mele, de 2 ori mai mari ca ea si sa radem ce caraghios arata. S-o privesc fix minute in sir, pana se rusineaza si se intimideaza. Sa-i promit ca o duc la munte, macar o noapte, si sa incerc s-o fac cea mai fericita persoana de pe pamant. Sa-i ofer, macar pentru cateva ore, siguranta si confortul calduros de care are nevoie orice femeie stransa in brate de un barbat. Sa adormim cu mana mea jucandu-se in parul ei si sa ne trezim nas in nas, sarutandu-ne inainte sa ne dezmeticim complet. Sa bem o cafea prelungita si sa lenevim pana aproape de amiaza.
In fiecare zi...
Momentan, nu am facut nici macar un pas in directia asta. Dar incep sa nu ma mai impac cu ideea ca voi avea inca un regret din cauza ca n-am avut curaj sa deschid gura cand a trebuit. E un fel de rezolutie de inceput de an. Si destinul se pare ca mi-a pus o mana prieteneasca pe umar. Nu este o ambitie, este exact de ce aveam nevoie. Vreau sa-mi schimbi viata. Nu conteaza cum...
Mai trag 2 fumuri din tigara si urc inapoi in tren. Ma asez pe locul meu si mai arunc cateva priviri. Sa fiu sigur ca nu uit niciun detaliu. Imi vine sa-i strig in gura mare cat e de frumoasa! O s-o fac, dar nu acum...
Ma gandesc serios daca, inainte sa cobor din tren, sa-i spun ca o iubesc sau nu. Mi-e frica de cum o sa reactioneze...
Ma mai gandesc la asta...
29.1.09
Fara sens
Tu cum vezi moartea? In caz ca nu ti se pare prea macabru subiectul sa te gandesti la el...
Intr-una din sesiunile de meditatii transcedentale pe care le mai am cand sunt exagerat de plictisit, ma gandeam asa...
Stii ca se zice ca, cu o clipa inaintea mortii, iti trece toata viata prin fata ochilor? Eu cred altceva... Fiind foarte speriat de ce urmeaza, creierul o ia razna, si rememorezi la perfectie toate lucrurile importante din viata, dar nu pentru a ramane cu "camera intacta", ci din dorinta de a reinterpreta, cumva, tot ce ai facut, sa iti reiei fiecare fapta si fiecare actiune, si sa ii gasesti, fie ca exista sau nu, esenta buna, in speranta ca vei ajunge "undeva mai bine". Pentru ca asta e, de fapt esenta... Sa iti imaginezi ca esti bun, spiritual, matur, coerent, clar si iubitor, desi gresesti. Si tot ce-ti ramane exact inainte de sfarsit e reinterpretarea, pentru a te crede, sau a te minti ca esti, o persoana buna.
Daca ai lua de bun ce zic eu aici, tu cum ti-ai infrunta moartea? Incepand seria de reinterpretari, sau cu pieptul in fata, responsabil pentru viata ta?
Ea prefera sa nu se gandeasca asa departe. Ii este frica de moarte, pentru ca este posibil ca, in clipa dinaintea mortii, sa nu fi realizat tot ce si-a dorit, tot ce si-a propus.
- De ce anume ti-e frica mai exact?
- Mi-e frica sa nu se termine prea brusc...
- Am inteles asta... Ce vrei sa faci si ti-e frica sa nu reusesti?
- Mi-e frica sa nu iubesc pe cat de mult as vrea.
- ...
In momentul in care ti s-ar spune asa ceva in fata, privit fix in ochi... Parca ai intelege ce vrea sa zica, si ai sti ce iti cere, nu?
Si parca ar trebui sa schimb titlul...
Intr-una din sesiunile de meditatii transcedentale pe care le mai am cand sunt exagerat de plictisit, ma gandeam asa...
Stii ca se zice ca, cu o clipa inaintea mortii, iti trece toata viata prin fata ochilor? Eu cred altceva... Fiind foarte speriat de ce urmeaza, creierul o ia razna, si rememorezi la perfectie toate lucrurile importante din viata, dar nu pentru a ramane cu "camera intacta", ci din dorinta de a reinterpreta, cumva, tot ce ai facut, sa iti reiei fiecare fapta si fiecare actiune, si sa ii gasesti, fie ca exista sau nu, esenta buna, in speranta ca vei ajunge "undeva mai bine". Pentru ca asta e, de fapt esenta... Sa iti imaginezi ca esti bun, spiritual, matur, coerent, clar si iubitor, desi gresesti. Si tot ce-ti ramane exact inainte de sfarsit e reinterpretarea, pentru a te crede, sau a te minti ca esti, o persoana buna.
Daca ai lua de bun ce zic eu aici, tu cum ti-ai infrunta moartea? Incepand seria de reinterpretari, sau cu pieptul in fata, responsabil pentru viata ta?
Ea prefera sa nu se gandeasca asa departe. Ii este frica de moarte, pentru ca este posibil ca, in clipa dinaintea mortii, sa nu fi realizat tot ce si-a dorit, tot ce si-a propus.
- De ce anume ti-e frica mai exact?
- Mi-e frica sa nu se termine prea brusc...
- Am inteles asta... Ce vrei sa faci si ti-e frica sa nu reusesti?
- Mi-e frica sa nu iubesc pe cat de mult as vrea.
- ...
In momentul in care ti s-ar spune asa ceva in fata, privit fix in ochi... Parca ai intelege ce vrea sa zica, si ai sti ce iti cere, nu?
Si parca ar trebui sa schimb titlul...
25.1.09
Iesire din peisaj
E ca atunci cand adormi si de fapt, parca te trezesti. E atat de real incat chiar nu pricepi de ce nu poti sa strangi hartia aia in mana. Si ai un inger pe jumatate beat in spate, care ar trebui sa te protejeze, dar mai degraba tu il tii de mana sa nu se piarda. Si mergeti impreuna si cantati cu voce tare "La Barcelona intr-un bar". El mai scotand dintre aripi o sticla de tarie, sa nu cumva sa vi se faca sete, si tu nedorind sa ajungi acasa ( ??? ) catusi de putin treaza.
Brusc, de la asfaltul umed treceti direct la bolovani si nisip, ca pe malul marii, decat ca sunteti in varf de munte, cu o mare scena in fata, plina de instrumente muzicale la care nu stiti sa cantati, multe difuzoare, multe reflectoare si doar un om in public.
Unul singur, atat.
Un baiat imbracat modest, in pantofi, pantaloni de stofa, o camasa purtata de prea multe ori cu o vesta pe deasupra, ochelari mari, rotunzi, putin ciufulit, si cu o seringa cu heroina in mana. Va urcati speriati pe scena, cantand murmurat "Fur Elise" falsat, si izbucnind in ras cand audienta lesina. Pardon, cand baiatul lesina. Radeti din ce in ce mai tare, doar uitandu-va la cerul senin, pajistile verzi si punga plina de cannabis.
Plecati la pas cu sticla de tarie deja pe jumatate golita, recantand "La Barcelona intr-un bar", cu ceva mai multa energie. Vai, ce deja-vu am eu, dar voi? Iarba se transforma in gresie si intrati intr-un bar plin ochi cu huligani drogati si beti, exact inainte de meciul din finala. Putin perplexa, te indragostesti de un tip mai dragut de pe acolo, care comanda 4 halbe la bar cand ai intrat tu. Dai drumul ingerului si te indrepti spre el, dar te impiedici si te lovesti cu capul de un scaun de bar.
Cand te dezmeticesti, te trezesti intr-o camera complet straina, ascultand muzica spaniola, avand in fata doar un dulap, o masa si o soba. Te uiti putin prin camera si iti vezi ingerul cum se uita la televizor, schimband canalele aleator, fara a prinde ceva anume. Te doare putin capul si esti ametita. Mahmura, zice el. Ceri apa. Iti da suc de portocale rosii. E acru si pica bine acum. Unde naiba iti sunt pantalonii? Iti spune ca sunt la uscat, afara. Ai vomitat pe ei si si-a permis sa ti-i spele el. Dragut, dar putin deplasat.
Se ridica de pe fotoliu si se indreapta spre tine. Isi ia o tigara de pe masa si o aprinde greu, deoarece bricheta nu mai are gaz. Te mangaie pe par, pe cap, si apoi iti da tigara. De unde stia ca vrei sa fumezi? Oricum, nu conteaza... Chiar aveai pofta!
Te intinzi dupa scrumiera. Vezi sa nu cazi din...
- Mmm... Unde suntem?
- La Focsani. Mai avem, culca-te la loc...
- Cat sta in gara asta?
- 3 minute.
- Mmm... Vii sa fumam?
Ma duc sa fumez...
Brusc, de la asfaltul umed treceti direct la bolovani si nisip, ca pe malul marii, decat ca sunteti in varf de munte, cu o mare scena in fata, plina de instrumente muzicale la care nu stiti sa cantati, multe difuzoare, multe reflectoare si doar un om in public.
Unul singur, atat.
Un baiat imbracat modest, in pantofi, pantaloni de stofa, o camasa purtata de prea multe ori cu o vesta pe deasupra, ochelari mari, rotunzi, putin ciufulit, si cu o seringa cu heroina in mana. Va urcati speriati pe scena, cantand murmurat "Fur Elise" falsat, si izbucnind in ras cand audienta lesina. Pardon, cand baiatul lesina. Radeti din ce in ce mai tare, doar uitandu-va la cerul senin, pajistile verzi si punga plina de cannabis.
Plecati la pas cu sticla de tarie deja pe jumatate golita, recantand "La Barcelona intr-un bar", cu ceva mai multa energie. Vai, ce deja-vu am eu, dar voi? Iarba se transforma in gresie si intrati intr-un bar plin ochi cu huligani drogati si beti, exact inainte de meciul din finala. Putin perplexa, te indragostesti de un tip mai dragut de pe acolo, care comanda 4 halbe la bar cand ai intrat tu. Dai drumul ingerului si te indrepti spre el, dar te impiedici si te lovesti cu capul de un scaun de bar.
Cand te dezmeticesti, te trezesti intr-o camera complet straina, ascultand muzica spaniola, avand in fata doar un dulap, o masa si o soba. Te uiti putin prin camera si iti vezi ingerul cum se uita la televizor, schimband canalele aleator, fara a prinde ceva anume. Te doare putin capul si esti ametita. Mahmura, zice el. Ceri apa. Iti da suc de portocale rosii. E acru si pica bine acum. Unde naiba iti sunt pantalonii? Iti spune ca sunt la uscat, afara. Ai vomitat pe ei si si-a permis sa ti-i spele el. Dragut, dar putin deplasat.
Se ridica de pe fotoliu si se indreapta spre tine. Isi ia o tigara de pe masa si o aprinde greu, deoarece bricheta nu mai are gaz. Te mangaie pe par, pe cap, si apoi iti da tigara. De unde stia ca vrei sa fumezi? Oricum, nu conteaza... Chiar aveai pofta!
Te intinzi dupa scrumiera. Vezi sa nu cazi din...
- Mmm... Unde suntem?
- La Focsani. Mai avem, culca-te la loc...
- Cat sta in gara asta?
- 3 minute.
- Mmm... Vii sa fumam?
Ma duc sa fumez...
19.1.09
Alunecare
Sunt cam pierdut in sentiment. Imaginatul sarutului acela mi-a iesit mai bine decat ma asteptam... Ma simt putin sedat, ca si cum as fi sarutat-o pe plaja, urland spre mare de fericire si aruncandu-ma in ea, cu ea. Aud doar melodii din chitara, si miroase a nisip...
Deschid ochii putin spre compartiment, s-o vad doar cum isi sprijina capul de geamul compartimentului si isi asculta calma muzica. Ii analizez din nou, de la distanta, textura pielii, ca o hartie fina pe care as scrie zile intregi. Ochii caprui care se joaca, incercand sa ma surprinda. Auzul ascutit, incercand sa ignore muzica si sa-mi auda gandurile. Toata imaginatia concentrata in nas, sperand sa capteze o urma din parfum... Stiu ca asta face, pentru ca si eu fac la fel.
Se spune ca fotografiile valoreaza o mie de cuvinte. Interesant... Amintirile cat valoreaza?
Incep iar sa-mi imaginez...
- Cu ce te ocupi?
- Sunt studenta la psihologie...
- Interesant!
- De ce?
- Imi imaginez ca ma poti citi foarte usor, atunci...
- Sunt anul I, doar.
- Daca nu puteai sa ma citesti, nu erai nici anul I.
- Asta asa e.
- Si ce citesti?
- Suficient de misterios incat sa intrigi.
- Suficient de intrigata incat sa-ti fie frica, sa inteleg?
- Nu, nu chiar... Nu pot spune ca imi este frica de tine.
- Mai gandeste-te...
- Poate ai dreptate... Poate imi este putin frica de tine, pentru ca nu te cunosc.
- Eu cred ca ti-ai gasit scut bun in spatele lui "poate".
- Presimt ca tu m-ai citit mai repede decat am reusit eu.
- La fel, doar ce ai lasat tu sa se vada.
- Reusesti doar sa-mi alimentezi frica prin discutia asta...
- Eu incerc sa-ti alimentez siguranta, pentru ca de asta ai nevoie. Asta cauti.
- Ai inceput sa citesti in profunzime, observ.
- Pe silabe, dar ma straduiesc...
La un moment dat, imi arunca o privire de parca ar fi reusit sa auda ce am gandit. De parca ar fi auzit ce conversatie purtam cu ea, si cat de mult am citit-o... Ma simt indiscret.
Imi inchid ochii si simt doar cum aluneca trenul pe sine. Se pierde orice senzatie adiacenta. Fara miros, fara atingere, fara privire, fara gust... Doar sunet de otel pe otel.
Mai este putin din drumul asta... Incerc sa imi tatuez amintirile cu ea cat mai adanc. Nu stiu cand va fi data viitoare cand o voi vedea...
Mai arunc din cand in cand o privire la ea...
Si sper sa nu ma uite nici ea.
Deschid ochii putin spre compartiment, s-o vad doar cum isi sprijina capul de geamul compartimentului si isi asculta calma muzica. Ii analizez din nou, de la distanta, textura pielii, ca o hartie fina pe care as scrie zile intregi. Ochii caprui care se joaca, incercand sa ma surprinda. Auzul ascutit, incercand sa ignore muzica si sa-mi auda gandurile. Toata imaginatia concentrata in nas, sperand sa capteze o urma din parfum... Stiu ca asta face, pentru ca si eu fac la fel.
Se spune ca fotografiile valoreaza o mie de cuvinte. Interesant... Amintirile cat valoreaza?
Incep iar sa-mi imaginez...
- Cu ce te ocupi?
- Sunt studenta la psihologie...
- Interesant!
- De ce?
- Imi imaginez ca ma poti citi foarte usor, atunci...
- Sunt anul I, doar.
- Daca nu puteai sa ma citesti, nu erai nici anul I.
- Asta asa e.
- Si ce citesti?
- Suficient de misterios incat sa intrigi.
- Suficient de intrigata incat sa-ti fie frica, sa inteleg?
- Nu, nu chiar... Nu pot spune ca imi este frica de tine.
- Mai gandeste-te...
- Poate ai dreptate... Poate imi este putin frica de tine, pentru ca nu te cunosc.
- Eu cred ca ti-ai gasit scut bun in spatele lui "poate".
- Presimt ca tu m-ai citit mai repede decat am reusit eu.
- La fel, doar ce ai lasat tu sa se vada.
- Reusesti doar sa-mi alimentezi frica prin discutia asta...
- Eu incerc sa-ti alimentez siguranta, pentru ca de asta ai nevoie. Asta cauti.
- Ai inceput sa citesti in profunzime, observ.
- Pe silabe, dar ma straduiesc...
La un moment dat, imi arunca o privire de parca ar fi reusit sa auda ce am gandit. De parca ar fi auzit ce conversatie purtam cu ea, si cat de mult am citit-o... Ma simt indiscret.
Imi inchid ochii si simt doar cum aluneca trenul pe sine. Se pierde orice senzatie adiacenta. Fara miros, fara atingere, fara privire, fara gust... Doar sunet de otel pe otel.
Mai este putin din drumul asta... Incerc sa imi tatuez amintirile cu ea cat mai adanc. Nu stiu cand va fi data viitoare cand o voi vedea...
Mai arunc din cand in cand o privire la ea...
Si sper sa nu ma uite nici ea.
18.1.09
Imaginatia-mi...
Timpul trece incet. Nu poate decat sa ma bucure, cand ma gandesc ca nu prea mai am amintiri din ultimii 20 de ani. Au trecut atat de repede incat nu-mi dau seama ce am facut tot timpul asta. Glumind, as putea sa cred ca m-am nascut gata ajuns la maturitate... In lipsa a mare parte din amintiri, trebuie sa-mi gasesc un trecut, iar singura varianta care mi-a mai ramas e sa-mi imaginez unul.
Am un trecut frumos, in conditiile astea. Am avut o copilarie fericita, parintii mi-au fost mereu aproape, am avut multi prieteni, mi s-a oferit tot ce mi-am dorit, am avut multe jucarii si am fost probabil unul dintre cei mai fericiti copii din lume.
Cat de utopic suna!...
Hai sa imi gasesc o copilarie mai realista putin... O copilarie dintr-aceea de copil normal, cu certuri in familie, fara bani de bomboane si dulciuri uneori, cu jucarii imprumutate si haine deja purtate, de la un frate mai mare. Imi pare teribil de familiar, la fel ca un deja-vu... Of, la ce bun sa-mi imaginez o copilarie, oricum ar fi ea, cand eu nu prea am avut una? Mai bine imi imaginez viitorul...
Da, ar fi foarte frumos...
Incepem din prezent...
Ma ridic de pe scaun, si ma indrept catre iesirea din compartiment. Ma aplec subtil si discret de urechea ei si o invit la o tigara. Se uita putin ganditoare, si accepta, aproband din cap. O las, elegant, sa iasa ea prima din compartiment, desi manierele cer sa ies eu primul. Merg in spatele ei, pe culoar, pana la capat, admirandu-i parul si incercand sa prind mirosul lasat in urma... Ajunsi in capatul holului, ii ofer o tigara, dar ma refuza elegant, scotandu-si propriul pachet din buzunar. Isi aprinde o tigara rapid, si incepe sa fumeze, abatuta. Eu sunt ceva mai lent, preferand s-o savurez. Incep o conversatie banala...
- De unde esti?
- Din Bucuresti... Tu?
- Din Ploiesti.
- Mmm... Relativ aproape.
- Da, drum de o ora, aproximativ...
- Vii des prin Bucuresti?
- Nu chiar, dar as vrea sa ajung mai des...
- Da? De ce?
- Mmm... E mai complicat putin... M-am indragostit de o fata din Bucuresti, recent. Si as vrea sa mai ajung pe acolo, s-o mai vad, din cand in cand...
- Frumos... Norocoasa fata...
- Nu cred ca stie inca, dar sper sa-si dea seama in cateva secunde...
[ Ma priveste putin nedumerita... ]
- Adica vrei sa spui ca...
Nu o las sa-si termine fraza, si o sarut...
Imi imaginez sarutul ala ca si cum l-as fi avut. Ceva care nu prea are corespondent in cuvinte. Pur si simplu se face imaginea alba, si fiecare vede cel mai frumos lucru din propria-i imaginatie.
Nu vreau sa-mi imaginez ca m-ar fi respins, sau ca n-ar fi iesit cum trebuie. A fost totul perfect. Si atat, fara sa ma pierd in detalii...
Nu ne mai spunem niciun cuvant. Traiesc cu impresia ca totul se intelege din priviri. Mergem inapoi in compartiment, ne asezam cuminti si linistiti la locul nostru, si ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic.
Si lasam imaginatia sa zboare...
Am un trecut frumos, in conditiile astea. Am avut o copilarie fericita, parintii mi-au fost mereu aproape, am avut multi prieteni, mi s-a oferit tot ce mi-am dorit, am avut multe jucarii si am fost probabil unul dintre cei mai fericiti copii din lume.
Cat de utopic suna!...
Hai sa imi gasesc o copilarie mai realista putin... O copilarie dintr-aceea de copil normal, cu certuri in familie, fara bani de bomboane si dulciuri uneori, cu jucarii imprumutate si haine deja purtate, de la un frate mai mare. Imi pare teribil de familiar, la fel ca un deja-vu... Of, la ce bun sa-mi imaginez o copilarie, oricum ar fi ea, cand eu nu prea am avut una? Mai bine imi imaginez viitorul...
Da, ar fi foarte frumos...
Incepem din prezent...
Ma ridic de pe scaun, si ma indrept catre iesirea din compartiment. Ma aplec subtil si discret de urechea ei si o invit la o tigara. Se uita putin ganditoare, si accepta, aproband din cap. O las, elegant, sa iasa ea prima din compartiment, desi manierele cer sa ies eu primul. Merg in spatele ei, pe culoar, pana la capat, admirandu-i parul si incercand sa prind mirosul lasat in urma... Ajunsi in capatul holului, ii ofer o tigara, dar ma refuza elegant, scotandu-si propriul pachet din buzunar. Isi aprinde o tigara rapid, si incepe sa fumeze, abatuta. Eu sunt ceva mai lent, preferand s-o savurez. Incep o conversatie banala...
- De unde esti?
- Din Bucuresti... Tu?
- Din Ploiesti.
- Mmm... Relativ aproape.
- Da, drum de o ora, aproximativ...
- Vii des prin Bucuresti?
- Nu chiar, dar as vrea sa ajung mai des...
- Da? De ce?
- Mmm... E mai complicat putin... M-am indragostit de o fata din Bucuresti, recent. Si as vrea sa mai ajung pe acolo, s-o mai vad, din cand in cand...
- Frumos... Norocoasa fata...
- Nu cred ca stie inca, dar sper sa-si dea seama in cateva secunde...
[ Ma priveste putin nedumerita... ]
- Adica vrei sa spui ca...
Nu o las sa-si termine fraza, si o sarut...
Imi imaginez sarutul ala ca si cum l-as fi avut. Ceva care nu prea are corespondent in cuvinte. Pur si simplu se face imaginea alba, si fiecare vede cel mai frumos lucru din propria-i imaginatie.
Nu vreau sa-mi imaginez ca m-ar fi respins, sau ca n-ar fi iesit cum trebuie. A fost totul perfect. Si atat, fara sa ma pierd in detalii...
Nu ne mai spunem niciun cuvant. Traiesc cu impresia ca totul se intelege din priviri. Mergem inapoi in compartiment, ne asezam cuminti si linistiti la locul nostru, si ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic.
Si lasam imaginatia sa zboare...
14.1.09
Pauze
Imi place sa fumez. Recunosc asta... Nu este sanatos, dar imi place la nebunie sa fumez! As fuma toata viata, fara oprire, poate numai in somn, dar probabil asta as visa...
Din acest motiv, vanez fiecare statie in care opreste trenul. Ori ma duc in capatul culoarului, sa mai ating si zapada, ori scot capul pe geam, fumand rapid, ascutind tigara ca pe o sageata. Si daca se intampla sa ma mai apuce pofta sa fumez intre statii...
Ei bine, ma abtin. Nu fac asta prea des. Si nu pentru ca mi-ar fi frica de vreo amenda. Ci pentru ca... pentru ca nu vreau s-o scap din ochi... Observ cum discuta banalitati semi-amicale cu un coleg de compartiment. Parte nonsalanta, parte interesata, macar aparent, si parte incercand sa-si citeasca interlocutorul. Sa fie actiunea si dialogul intre ei, eu vad doar piesa de teatru din ultimul rand...
Cand o vad ca iese la fumat, ma duc dupa ea, parand putin plictist, sa nu ridic suspiciuni... Si ea fumeaza frumos, si cu pofta. Parca iese altfel fumul din gura ei, mai calm si mai lent, de parca nu-i pasa ca o sa se piarda in aer. Iar eu, as vrea sa fiu eu fum de tigara... S-o ating putin, chiar daca ma da afara repede si trece la urmatorul fum.
Dar par mai degraba dezinteresat. Imi place jocul asta de-a soarecele si... si-atat, caci ma joc singur. Simt ca as strica jocul daca as deschide gura sa-i vorbesc. Sunt ca un copil inconjurat de jucarii intr-un magazin. Incantat pana la extaz, de parca ar fi toate ale lui, stiind insa ca n-are voie sa puna mana. Tanjeste dupa jucariile alea, dar parca n-ar vrea sa le aiba... Pentru ca apoi nu ar mai avea ce sa-si doreasca. Si eu ma tot joc asa... Doar ma uit, si-mi imaginez conversatii interminabile in cateva secunde, si sunt constient ca-mi place mai mult alergatul decat castigatul...
Daca jumatatea unui drum de 10 pasi este atins la al 9-lea pas, atunci finalul drumului este cel mai aproape dupa primul pas.
Sunt prea visator?
Inchid ochii si ii ascult vocea, dar daca tace o secunda, o uit. Si mi-as dori sa vorbeasca mai mult, dar probabil n-ar zice nimic despre ea... Banalitatile nu sunt pasiunea mea. Imi place cum gesticuleaza cu mainile ei mici, de parca ar povesti cea mai frumoasa intamplare din viata ei. Imi place cum isi mai da ochii peste cap, cand este enervata. Imi place chipul ei de copil nevinovat, desi am invatat de mult lectia aia cu aparentele... Imi place cum e putin neindemanatica, dar nu ii pasa. Imi place...
Se ridica de pe scaun si iese din compartiment cu pachetul de tigari in mana...
Ma duc sa fumez.
Din acest motiv, vanez fiecare statie in care opreste trenul. Ori ma duc in capatul culoarului, sa mai ating si zapada, ori scot capul pe geam, fumand rapid, ascutind tigara ca pe o sageata. Si daca se intampla sa ma mai apuce pofta sa fumez intre statii...
Ei bine, ma abtin. Nu fac asta prea des. Si nu pentru ca mi-ar fi frica de vreo amenda. Ci pentru ca... pentru ca nu vreau s-o scap din ochi... Observ cum discuta banalitati semi-amicale cu un coleg de compartiment. Parte nonsalanta, parte interesata, macar aparent, si parte incercand sa-si citeasca interlocutorul. Sa fie actiunea si dialogul intre ei, eu vad doar piesa de teatru din ultimul rand...
Cand o vad ca iese la fumat, ma duc dupa ea, parand putin plictist, sa nu ridic suspiciuni... Si ea fumeaza frumos, si cu pofta. Parca iese altfel fumul din gura ei, mai calm si mai lent, de parca nu-i pasa ca o sa se piarda in aer. Iar eu, as vrea sa fiu eu fum de tigara... S-o ating putin, chiar daca ma da afara repede si trece la urmatorul fum.
Dar par mai degraba dezinteresat. Imi place jocul asta de-a soarecele si... si-atat, caci ma joc singur. Simt ca as strica jocul daca as deschide gura sa-i vorbesc. Sunt ca un copil inconjurat de jucarii intr-un magazin. Incantat pana la extaz, de parca ar fi toate ale lui, stiind insa ca n-are voie sa puna mana. Tanjeste dupa jucariile alea, dar parca n-ar vrea sa le aiba... Pentru ca apoi nu ar mai avea ce sa-si doreasca. Si eu ma tot joc asa... Doar ma uit, si-mi imaginez conversatii interminabile in cateva secunde, si sunt constient ca-mi place mai mult alergatul decat castigatul...
Daca jumatatea unui drum de 10 pasi este atins la al 9-lea pas, atunci finalul drumului este cel mai aproape dupa primul pas.
Sunt prea visator?
Inchid ochii si ii ascult vocea, dar daca tace o secunda, o uit. Si mi-as dori sa vorbeasca mai mult, dar probabil n-ar zice nimic despre ea... Banalitatile nu sunt pasiunea mea. Imi place cum gesticuleaza cu mainile ei mici, de parca ar povesti cea mai frumoasa intamplare din viata ei. Imi place cum isi mai da ochii peste cap, cand este enervata. Imi place chipul ei de copil nevinovat, desi am invatat de mult lectia aia cu aparentele... Imi place cum e putin neindemanatica, dar nu ii pasa. Imi place...
Se ridica de pe scaun si iese din compartiment cu pachetul de tigari in mana...
Ma duc sa fumez.
13.1.09
Sine
M-am urcat in tren. As putea sa recunosc mirosul de tren romanesc dintr-o mie de alte mirosuri. Un jeg boem, daca mi-e permisa expresia.
Nu vreau lux, dar as fi vrut o calatorie confortabila. Iar mirosul este unul din simturile pe care nu poti sa ti le ignori. Il iei ca atare, il suporti sau il adori. Mi se face lehamite uneori de conditii. Trenul asta doar ma determina sa aprofundez situatia. Nu vreau sa sun a adolescent deprimat, desi foarte departe nu sunt, dar parca ma lovesc toate pe mine... Nu e tocmai starea propice pentru a incepe un drum, dar nici nu incerc sa par altceva decat sunt, sau sa arat altceva decat simt. Si, da, imi tarasc bagajele dupa mine pe coridor cu o sila monumentala, si abia astept sa-mi gasesc compartimentul si locul... Sa-mi las bagajele, sa ma dezbrac, sa ma asez pe scaun si sa intru intr-o vacanta de gandire. 8 ore de somn al ratiunii. Ar fi mai revigorant decat o mie de cafele cu lapte.
Il gasesc... Locul 61. La geam. Nu vad sensul, chiar nu e momentul in care sa-mi doresc sa vad altceva mai departe de lentilele ochelarilor, dar fie. Ma asez sarguincios pe locul meu.
Duhoarea de alcool de la tinerii din compartimentul de alaturi se simte prea puternic, si parca prea in plus pe langa ce miros deja. As vrea o pestera in care sa nu existe nimic. Sa fie intuneric, sa nu se auda nimic, sa fie numai miros, textura si gust de piatra seaca. Deplorabila stare... Fac echilibristica intr-un singur picior cu pantofi de balerin pe marginea ringului cu lei infometati. Ce metafora!
Mi-ar fi iesit si niste epitete exclamative cand am vazut-o in coltul opus al compartimentului, dar sila mi-a invins limba si corzile vocale. Aud printre picaturi ca o cheama Maria. Picatura de mare...
Marea...
Locul acela care inca mai exista pentru oameni ca noi. Nu-mi aduc aminte sa mai fi studiat o domnisoara atat de mult, incercand sa-i memorez fiecare trasatura a fetei. Poate mi-am permis din cauza timpului, poate din cauza glugii ce-mi mai ferea din priviri. Dar e ca o doza de Xanax cand realizezi ca nu aripile fac ingerii... Pare obosita. Mai obosita si mai nervoasa decat mine. Ascunde asta cu puloverul ei de un verde invidiat de stele. Steleverzi. O privesc cum asculta muzica, rezemata de geamul compartimentului, cu ochii inchisi. Mi-as dori si eu superputeri din acestea, sa pot sa ma pierd in ceva. As putea sta o viata intreaga, doar fumand si uitandu-ma la ea...
Incep sa nu mai simt mirosul respingator de tren... Nu ma mai deranjeaza mirosul de alcool si urletele lor. Nu-mi mai este frig, si, momentan, am ce vedea si dincolo de lentilele ochelarilor...
Aud doar otel pe otel si o vad pe ea.
Un drum nou...
Nu vreau lux, dar as fi vrut o calatorie confortabila. Iar mirosul este unul din simturile pe care nu poti sa ti le ignori. Il iei ca atare, il suporti sau il adori. Mi se face lehamite uneori de conditii. Trenul asta doar ma determina sa aprofundez situatia. Nu vreau sa sun a adolescent deprimat, desi foarte departe nu sunt, dar parca ma lovesc toate pe mine... Nu e tocmai starea propice pentru a incepe un drum, dar nici nu incerc sa par altceva decat sunt, sau sa arat altceva decat simt. Si, da, imi tarasc bagajele dupa mine pe coridor cu o sila monumentala, si abia astept sa-mi gasesc compartimentul si locul... Sa-mi las bagajele, sa ma dezbrac, sa ma asez pe scaun si sa intru intr-o vacanta de gandire. 8 ore de somn al ratiunii. Ar fi mai revigorant decat o mie de cafele cu lapte.
Il gasesc... Locul 61. La geam. Nu vad sensul, chiar nu e momentul in care sa-mi doresc sa vad altceva mai departe de lentilele ochelarilor, dar fie. Ma asez sarguincios pe locul meu.
Duhoarea de alcool de la tinerii din compartimentul de alaturi se simte prea puternic, si parca prea in plus pe langa ce miros deja. As vrea o pestera in care sa nu existe nimic. Sa fie intuneric, sa nu se auda nimic, sa fie numai miros, textura si gust de piatra seaca. Deplorabila stare... Fac echilibristica intr-un singur picior cu pantofi de balerin pe marginea ringului cu lei infometati. Ce metafora!
Mi-ar fi iesit si niste epitete exclamative cand am vazut-o in coltul opus al compartimentului, dar sila mi-a invins limba si corzile vocale. Aud printre picaturi ca o cheama Maria. Picatura de mare...
Marea...
Locul acela care inca mai exista pentru oameni ca noi. Nu-mi aduc aminte sa mai fi studiat o domnisoara atat de mult, incercand sa-i memorez fiecare trasatura a fetei. Poate mi-am permis din cauza timpului, poate din cauza glugii ce-mi mai ferea din priviri. Dar e ca o doza de Xanax cand realizezi ca nu aripile fac ingerii... Pare obosita. Mai obosita si mai nervoasa decat mine. Ascunde asta cu puloverul ei de un verde invidiat de stele. Steleverzi. O privesc cum asculta muzica, rezemata de geamul compartimentului, cu ochii inchisi. Mi-as dori si eu superputeri din acestea, sa pot sa ma pierd in ceva. As putea sta o viata intreaga, doar fumand si uitandu-ma la ea...
Incep sa nu mai simt mirosul respingator de tren... Nu ma mai deranjeaza mirosul de alcool si urletele lor. Nu-mi mai este frig, si, momentan, am ce vedea si dincolo de lentilele ochelarilor...
Aud doar otel pe otel si o vad pe ea.
Un drum nou...
10.1.09
Prima treapta
Desi ar putea parea putin ciudat, am ajuns sa pretuiesc, intr-o oarecare masura, momentele de singuratate. Am ceva timp in plus sa ma gandesc si sa meditez asupra lucrurilor pe care, de cele mai multe ori, le trec cu privirea. Cum ar fi frumusetea, si cat de relativa si subiectiva este ea.
Ce inseamna, de fapt, frumos? La ce se rezuma? Care sunt standardele, si care sunt limitele? Cum recunosti frumosul? Cum stii cand il vezi si cand trece pe langa tine?
Cliseele cu "frumusetea vine din interior" si "fiecare este frumos, in felul lui" chiar sunt un pic depasite. Vorbesc despre... habar n-am despre ce vorbesc! Sunt un pic extatic... Gata, mi-am adus aminte! Vorbesc despre frumusetea psihologica! Oamenii sunt cu adevarat frumosi cand gandesc. Dar frumusetea doare, in cazul asta...
Am inceput sa vad lucrurile mult mai frumoase ca inainte. Poate e doar o perioada, poate incep sa deschid ochii mai mult, poate doar intalnesc persoanele potrivite, poate... poate... poate... multi de "poate".
Poate sa mi se para mie, sau am auzit trenul? Ies afara, pe peron, cu bagajele astea grele si aproape inutile in mana, si ma uit pe sine. Se vad luminile, dar trenul pare ca se opreste cu mult inaintea statiei... Ma gandesc ca poate ajunge in gara din clipa in clipa, si devin nelinistit. Mi se pare ca am asteptat o eternitate trenul asta... Incerc sa ghicesc cam unde va opri vagonul unde trebuie sa urc eu, imi mai iau bagajele in mana, le mai las jos... Devin nerabdator, poate chiar putin nervos! De ce sta atat? Vreau sa ma urc mai repede in tren... Mi-e frig si chiar nu as vrea sa raman aici, intr-o gara uitata de lume.
Probabil a tras cineva semnalul de alarma, sa coboare mai aproape de casa decat in gara. Ma calmez cu ganduri asemanatoare, si imi mai aprind o tigara, convins de faptul ca am timp sa o termin, si ca n-o sa se intample nimic rau. S-au gandit si tinerii aburiti de alcool sa iasa din gara, in acelasi zgomot ca si pana mai devreme... Diferenta ar fi ca acum sunt putini mai nervosi, din cauza intarzierii trenului.
Arunc tigarea pe sine, sa se stinga in zapada... O privesc cateva secunde, cat inca mai fumega, pana se uda. Ies, la fel de speriati, si batranii din gara.
Trenul parca a inceput sa se miste. Ar fi si cazul, dupa aproape 20 de minute de intarziere...
Imi mai scot o data biletul, sa ma asigur ca ma urc unde trebuie, si sa-mi gasesc locul. Trenul trece zgomotos prin fata mea, claxonand sfidator pentru urechile mele. Numar vagoanele... 1... 2... 3...
Vagonul 4.
Trenul se opreste.
Prima treapta...
Ce inseamna, de fapt, frumos? La ce se rezuma? Care sunt standardele, si care sunt limitele? Cum recunosti frumosul? Cum stii cand il vezi si cand trece pe langa tine?
Cliseele cu "frumusetea vine din interior" si "fiecare este frumos, in felul lui" chiar sunt un pic depasite. Vorbesc despre... habar n-am despre ce vorbesc! Sunt un pic extatic... Gata, mi-am adus aminte! Vorbesc despre frumusetea psihologica! Oamenii sunt cu adevarat frumosi cand gandesc. Dar frumusetea doare, in cazul asta...
Am inceput sa vad lucrurile mult mai frumoase ca inainte. Poate e doar o perioada, poate incep sa deschid ochii mai mult, poate doar intalnesc persoanele potrivite, poate... poate... poate... multi de "poate".
Poate sa mi se para mie, sau am auzit trenul? Ies afara, pe peron, cu bagajele astea grele si aproape inutile in mana, si ma uit pe sine. Se vad luminile, dar trenul pare ca se opreste cu mult inaintea statiei... Ma gandesc ca poate ajunge in gara din clipa in clipa, si devin nelinistit. Mi se pare ca am asteptat o eternitate trenul asta... Incerc sa ghicesc cam unde va opri vagonul unde trebuie sa urc eu, imi mai iau bagajele in mana, le mai las jos... Devin nerabdator, poate chiar putin nervos! De ce sta atat? Vreau sa ma urc mai repede in tren... Mi-e frig si chiar nu as vrea sa raman aici, intr-o gara uitata de lume.
Probabil a tras cineva semnalul de alarma, sa coboare mai aproape de casa decat in gara. Ma calmez cu ganduri asemanatoare, si imi mai aprind o tigara, convins de faptul ca am timp sa o termin, si ca n-o sa se intample nimic rau. S-au gandit si tinerii aburiti de alcool sa iasa din gara, in acelasi zgomot ca si pana mai devreme... Diferenta ar fi ca acum sunt putini mai nervosi, din cauza intarzierii trenului.
Arunc tigarea pe sine, sa se stinga in zapada... O privesc cateva secunde, cat inca mai fumega, pana se uda. Ies, la fel de speriati, si batranii din gara.
Trenul parca a inceput sa se miste. Ar fi si cazul, dupa aproape 20 de minute de intarziere...
Imi mai scot o data biletul, sa ma asigur ca ma urc unde trebuie, si sa-mi gasesc locul. Trenul trece zgomotos prin fata mea, claxonand sfidator pentru urechile mele. Numar vagoanele... 1... 2... 3...
Vagonul 4.
Trenul se opreste.
Prima treapta...
7.1.09
Asteptare
Una dintre cele mai mari dorinte ale mele este sa am pe cineva cu care sa-mi impartasesc gandurile. Sa pot sa-i explic ce vad, ce gandesc, ce aud, si sa perceapa asa cum percep si eu ceea ce ne inconjoara. Sa ma pierd printre alea 7 procente de cuvinte, printre alea 38 de procente de tonalitate, si cele 55 de procente de gesturi.
Uite, de exemplu, cuplul asta de batrani din gara asta uitata de lume, timp si zapada. Sunt prea zgribuliti de frig si au fata prea ridata de timp sa-i mai pot privi in ochi. Sunt speriati de zgomotul tinerilor, si nu vor sa accepte ca sunt depasiti de timp. E ca si cum ai incerca sa te aperi cu mainile goale de un glont de pistol. Le-a trecut prin fata ochilor mai multa "viata" decat si-au dorit probabil. Cel putin un razboi, multe ierni mult mai friguroase decat aceasta, o revolutie, un regim prea aspru sa fie considerat uman, prea multa teroare in locul unde ar trebui sa fie cel mai liniste... Acasa.
Iar acum, ei ce fac? Calatoresc cu un jeg de tren, unde probabil vor sta in picioare, obositi si in dureri. Ii vad ca pe un cuplu de mamuti ce se duc in cimitir, in locul acela nescris si nevorbit, unde te asezi si mori printre mormane de schelete. Cu toate astea, au ochii limpezi, si tin spatele drept si capul sus.
Poti sa mai spui ceva in fata lor? Eu nu am Dumnezeu, dar blestemat sa fie cel care va indrazni sa-i sfideze vreodata!
Poate par un ciudat, dar cred ca sunt singurul care observa lucrurile astea. Singurul care mai are o urma de respect pentru luptatorii care nu au avut niciodata o arma in mana. Si imi vine sa mai aprind o tigara de nervi.
Ies afara incruntat, prea putin din cauza frigului, si o fumez de parca ar fi ultima. Ma holbez fara sens la sine, si ma intreb "Astea unde mai duc?". Probabil o sa fie o calatorie prea lunga pentru ce sunt eu dispus sa indur acum. Problema este ca nu prea tine nimeni cont de ce sunt eu dispus sa indur. Daca visez sa ajung vreodata atat de puternic precum batranii aceia doi, nici eu nu trebuie sa mai constientizez ce sunt sau nu dispus sa indur.
De parca as putea sa controlez totul... Ce naiv!
Ma calmez incet... Nu de la tigara, ci de la resemnare. Cumplit sentiment, dar il traiesc. In noaptea asta plec acasa, si nu stiu sigur daca imi doresc la fel de mult sa ajung cum imi doream acum 20 de minute.
As prefera sa ma blochez intr-o calatorie perpetua catre casa, fara sa ajung vreodata la destinatie, si incet, incet, sa-mi uit si punctul de plecare. Dar pare titanic de greu sa fac asta singur...
Tot singur...
Uite, de exemplu, cuplul asta de batrani din gara asta uitata de lume, timp si zapada. Sunt prea zgribuliti de frig si au fata prea ridata de timp sa-i mai pot privi in ochi. Sunt speriati de zgomotul tinerilor, si nu vor sa accepte ca sunt depasiti de timp. E ca si cum ai incerca sa te aperi cu mainile goale de un glont de pistol. Le-a trecut prin fata ochilor mai multa "viata" decat si-au dorit probabil. Cel putin un razboi, multe ierni mult mai friguroase decat aceasta, o revolutie, un regim prea aspru sa fie considerat uman, prea multa teroare in locul unde ar trebui sa fie cel mai liniste... Acasa.
Iar acum, ei ce fac? Calatoresc cu un jeg de tren, unde probabil vor sta in picioare, obositi si in dureri. Ii vad ca pe un cuplu de mamuti ce se duc in cimitir, in locul acela nescris si nevorbit, unde te asezi si mori printre mormane de schelete. Cu toate astea, au ochii limpezi, si tin spatele drept si capul sus.
Poti sa mai spui ceva in fata lor? Eu nu am Dumnezeu, dar blestemat sa fie cel care va indrazni sa-i sfideze vreodata!
Poate par un ciudat, dar cred ca sunt singurul care observa lucrurile astea. Singurul care mai are o urma de respect pentru luptatorii care nu au avut niciodata o arma in mana. Si imi vine sa mai aprind o tigara de nervi.
Ies afara incruntat, prea putin din cauza frigului, si o fumez de parca ar fi ultima. Ma holbez fara sens la sine, si ma intreb "Astea unde mai duc?". Probabil o sa fie o calatorie prea lunga pentru ce sunt eu dispus sa indur acum. Problema este ca nu prea tine nimeni cont de ce sunt eu dispus sa indur. Daca visez sa ajung vreodata atat de puternic precum batranii aceia doi, nici eu nu trebuie sa mai constientizez ce sunt sau nu dispus sa indur.
De parca as putea sa controlez totul... Ce naiv!
Ma calmez incet... Nu de la tigara, ci de la resemnare. Cumplit sentiment, dar il traiesc. In noaptea asta plec acasa, si nu stiu sigur daca imi doresc la fel de mult sa ajung cum imi doream acum 20 de minute.
As prefera sa ma blochez intr-o calatorie perpetua catre casa, fara sa ajung vreodata la destinatie, si incet, incet, sa-mi uit si punctul de plecare. Dar pare titanic de greu sa fac asta singur...
Tot singur...
6.1.09
Cateva minute...
Dupa ce am ajuns frant de oboseala in gara, a trebuit sa ma odihnesc putin. Oricum, mai e destul pana pleaca trenul... Imi las bagajele in sala de asteptare, verific daca e totul in regula cu biletul, si ma asez pentru un minut jos.
Cativa tineri beti se distreaza pe seama unui tonomat de cafea care nu functioneaza. Sunt cam zgomotosi, si au glume un pic nesarate, dar ce sa-i faci, asa sunt tinerii in floarea varstei. Nu ca eu as fi prea batran, probabil unii dintre ei sunt mai in varsta ca mine, dar eu prefer sa nu ma manifest prea mult. Se petrec prea multe in interior, ca sa mai pot agita si la exterior.
Trebuie sa recunosc, tinerii astia alcoolizati au si cateva glume bune in ei. Ma fac sa zambesc putin, desi incerc sa ma ascund. Nu stiu de ce, probabil tin prea mult la conduita mea de om serios. Ocazional o mai lepad, dar ea ma imbraca in mare parte a timpului. Imi pare totusi rau ca sunt fortat sa o acopar cu un strat de masti, pentru a ma putea adapta la o mare de oameni mult prea caterincosi pentru gustul meu. Mie nu-mi place viata, imi place doar notiunea de viata.
E frig in gara. Simt nevoia sa fumez o tigara cu pofta. Ies afara, lasandu-mi bagajele inauntru. Nu am nimic valoros in geanta, poate doar bidonul de apa ce urmeaza sa-mi astampere setea in urmatoarele 8 ore. Gresia de la intrarea in gara este alunecoasa, probabil s-a format un strat subtire de gheata. Sunt cu siguranta mai putin de -10 grade. Imi lacrimeaza ochii doar stand pe loc. Fumez cu manusile pe maini, evitand durerea aceea cumplita provocata de frig. In momente ca astea realizez ca as prefera sa fie mereu atat de frig, sa fie acesta singurul motiv pentru care m-ar durea carnea. Dar se intampla sa am dureri si din alte motive. Complet lipsite de cauze fizice.
Nu prea e lume pe peron. Mai sunt aproape 30 de minute pana ajunge trenul in gara, probabil multi dintre calatori vor ajunge mai tarziu.
Termin tigara si intru. Oricat as vrea sa ma conserve frigul la starea actuala, e foarte posibil sa-mi faca mai mult rau decat bine. Sunt curios cat de aglomerat o sa fie trenul, si, mai ales, ce "colegi" de vagon voi avea.
Incerc sa ma detasez de rasul zgomotos al tinerilor din sala de asteptare, si ma asez pe un scaun de plastic, rece. Ma fac comod, astept, si imi reiau activitatea preferata...
Observatul...
Cativa tineri beti se distreaza pe seama unui tonomat de cafea care nu functioneaza. Sunt cam zgomotosi, si au glume un pic nesarate, dar ce sa-i faci, asa sunt tinerii in floarea varstei. Nu ca eu as fi prea batran, probabil unii dintre ei sunt mai in varsta ca mine, dar eu prefer sa nu ma manifest prea mult. Se petrec prea multe in interior, ca sa mai pot agita si la exterior.
Trebuie sa recunosc, tinerii astia alcoolizati au si cateva glume bune in ei. Ma fac sa zambesc putin, desi incerc sa ma ascund. Nu stiu de ce, probabil tin prea mult la conduita mea de om serios. Ocazional o mai lepad, dar ea ma imbraca in mare parte a timpului. Imi pare totusi rau ca sunt fortat sa o acopar cu un strat de masti, pentru a ma putea adapta la o mare de oameni mult prea caterincosi pentru gustul meu. Mie nu-mi place viata, imi place doar notiunea de viata.
E frig in gara. Simt nevoia sa fumez o tigara cu pofta. Ies afara, lasandu-mi bagajele inauntru. Nu am nimic valoros in geanta, poate doar bidonul de apa ce urmeaza sa-mi astampere setea in urmatoarele 8 ore. Gresia de la intrarea in gara este alunecoasa, probabil s-a format un strat subtire de gheata. Sunt cu siguranta mai putin de -10 grade. Imi lacrimeaza ochii doar stand pe loc. Fumez cu manusile pe maini, evitand durerea aceea cumplita provocata de frig. In momente ca astea realizez ca as prefera sa fie mereu atat de frig, sa fie acesta singurul motiv pentru care m-ar durea carnea. Dar se intampla sa am dureri si din alte motive. Complet lipsite de cauze fizice.
Nu prea e lume pe peron. Mai sunt aproape 30 de minute pana ajunge trenul in gara, probabil multi dintre calatori vor ajunge mai tarziu.
Termin tigara si intru. Oricat as vrea sa ma conserve frigul la starea actuala, e foarte posibil sa-mi faca mai mult rau decat bine. Sunt curios cat de aglomerat o sa fie trenul, si, mai ales, ce "colegi" de vagon voi avea.
Incerc sa ma detasez de rasul zgomotos al tinerilor din sala de asteptare, si ma asez pe un scaun de plastic, rece. Ma fac comod, astept, si imi reiau activitatea preferata...
Observatul...
